Totusi, alternanta de spaima si putere in care mi-am petrecut acel scurt stagiu bucurestean, pre-revolutionar, mi-a lasat, in ultima instanta, un gust amar. Era nevoie de atit de putin pentru a transforma niste oameni cu pretentii de educatie liberala in niste sclavi ai sistemului. Temerile mi s-au confirmat destul de rapid. Am fost dusi, conspirativ parca, la ultimul etaj al cladirii de la Fundatie, unde am fost lasati sa asteptam intr-o camaruta austera. Acolo i-am descoperit si pe colegii mei de la Opinia studenteasca, Cezar Caluschi si Dan Radu (in ultimul an, eu ramasesem doar la Dialog, intrucit mi se explicase ca prezenta in doua redactii nu e "constitutionala", urmind asadar sa fac o alegere cit mai curind), la fel de nedumeriti ca si noi, "dialoghistii" zgribuliti (nu numai din cauza gerului de februarie, desigur). M-am linistit insa brusc macar intr-o privinta. Era clar ca nu fuseseram adusi sa semnam angajamente de colaborare cu Securitatea. Astfel de pacturi diabolice nu se puteau face cu atitia "spectatori". Am intrat, pe rind, intr-un birou luminat de o veioza, unde se gaseau trei persoane. N-am recunoscut-o decit pe Carmen Olaru. Aici, ea parea sa aiba rol de secretara, intocmind un fel de „procese verbale" (probabil, ale "discutiilor" din incapere). Celelalte doua personaje imi erau complet necunoscute. Cel dintii - care conducea de altfel dialogul - era, dupa comportament si alura, un sef local "la tineret". Celalalt (care tacea undeva, in penumbra creata de veioza) asculta atent si, in rastimpuri, clatina indefinibil din cap. Vorbitorul turuia, suficient de arogant si dogmatic, ceva despre misiunea Dialogului de "a reflecta realitatile socialiste din tara noastra si triumfurile stiintifice ale tinerei generatii", iar nu de "a fi o gazeta cosmopolita si reactionara, asa cum a facut-o Hoisie". La ultima parte, am intrat in alerta. Lui Andrei Hoisie-Co