A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi apucat “Meer-Tscha” Cărtărescu să descrie fantasme şi să îndruge poveşti de speriat Feţi-Frumoşi şi Cosânzene. A fost un tratat de etnografia zmeilor, în detaliu întocmit şi completat de câteva povestiri de pe vremea când “păianjenii transparenţi lucrau în mină”. Şi dacă mai erau pe faţa pământului oameni care nu credeau în existenţa Zmeilor, după publicarea acestei lucrări ştiinţifice, a devenit clar ca lumina zilei că neamul omenesc nu este singurul dotat cu inteligenţă. Locuitori ai ţinuturilor subterane, cunoscute de români sub numele de “Celălalt Tărâm”, zmeii nu s-au sfiit niciodată să răpească prinţesele şi să omoare prinţii. Fie că a fost vorba de Zmeul sur de văgăună, Zmeul mioritic, Câinele de Zmeu, Muma zmeilor sau altă rasă din această specie, relaţia lor cu oamenii a fost întotdeauna problematică. Despre aceste lucruri şi despre multe altele ne vorbeşte Cărtărescu. Şi pentru că volumul său despre zmei trebuia să poarte un nume, vorba lui Sorescu, i s-a zis Enciclopedia Zmeilor. O “enciclopedie” parodică despre oamenii din zmei şi zmeii din oameni. Aveţi mai jos o mostră reprezentativă pentru această carte, una dintre cele mai frumoase scrise de un autor român. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am prezentat pe scurt cartea pentru a nu vă fura din bucuria, emoţia şi misterul lecturii. “N-am avut până acum prilejul să vorbim mai în detaliu despre vrăjire, care, ca şi blestemul, este o funcţie foarte importantă a minţii zmeieşti. Zmeii nu se-mperechează cu femelele lor sau cu cele din specia umană ca toate animalele. Ei posedă în creştetul capului, sub ţeastă, o zonă a creierului de culoare aurie, cam de forma şi mărimea unei prune, pe care-o folosesc la vrăjire. Cu ajutorul ei proiectează în mintea femelei pe care o doresc orice imagine vor, ispitind-o cu toate panglicile, volanele şi modele de pe pământ.