Astăzi am ieşit cu el în oraş. Nu prima dată, e drept. Îl priveam cu coada ochiului şi îi vedeam mândria de a merge cu mine pe stradă din postura ţanţoşă şi pasul săltat. Din când în când mă privea şi el şi ochii îi zâmbeau. Zâmbeau şi pietonii care treceau pe lângă noi, văzându-ne, uneori întorceau capul să ne privească mai bine. Două fete şuşoteau între ele şi se uitau la mine pline de gelozie.
Dintr-o dată, a fugit de lângă mine şi a trecut strada alergând, fără să se uite în stânga sau dreapta. O milisecundă mai târziu sau mai devreme şi maşina care a trecut pe lângă el l-ar fi spulberat. Am ţipat. Nu puteam decât să-mi închipuiesc sângele lui pe caldarâm şi să mă întreb cum aş fi reacţionat, câtă disperare aş fi putut să simt.Apoi m-am liniştit şi mi-am amintit cum ne-am cunoscut. De fapt, cum m-a escrocat sentimental în mod samavolnic (expresia asta am învăţat-o de la tovară… domnul Ion Iliescu – La mulţi ani!).
L-am întâlnit într-o marţi, în faţa clădirii unde se află sala de sport pe care o frecventez. Şchiopăta şi părea foarte trist. L-am întrebat ce a păţit. Cică îl lovise o maşină. M-am oferit să îl duc la spital şi a acceptat. S-a urcat pe locul din dreapta mea şi m-a privit cum conduc pe toată durata drumului.
Doctorii i-au curăţat plăgile şi i-au făcut câteva injecţii. Radiografia urma să fie făcută a doua zi. L-am invitat acasă la mine şi a acceptat şi asta. I-am pregătit o cină şi i-am pus un aşternut nou.
Până dimineaţă, era perfect sănătos. Era vesel şi plin de viaţă, putea să calce din nou pe piciorul vătămat. Doar că nu am mai putut să îl dau afară de la mine de-acasă. De-asta cred că m-a escrocat. Ca cerşetorii de la intersecţii care îşi ascund un picior sau o mână sub haine şi susţin că sunt şchiopi sau ciungi. Până la urmă, însă, vina îi aparţine întotdeuana celui escrocat. Nu-i aşa?
Încă păstrez o fotografie a lu
