N-am înţeles niciodată de ce fraza “nu ştiu să fac nici un ceai” spusă pe un ton plin de mândrie ar trebui să transforme o persoană de sex feminin într-o femeie independentă sau inteligentă sau extraordinară.

Nu ştiu nici de ce ar trebui să vorbesc cu jenă uneori, în prezenţa unora dintre femeile cu care mă văd, despre faptul că îmi place să gătesc, de ce cratiţa şi lingura de lemn sau condimentele reprezintă atât de multe motive de îngrijorare pentru independenţa mea în ochii feministelor înverşunate. De ce dacă îi gătesc bărbatului pe care îl iubesc se presupune că nu mai sunt egala lui (“îl obişnuieşti aşa”; “ce, eşti menajera lui?!”; etc) doar nu e o luptă permanentă în care trebuie să ne consolidăm constant poziţiile, e doar mâncare şi atât.

Poate şi datorită faptului că n-am înţeles toate lucrurile de mai sus am descoperit gătitul ca pe o pasiune căreia încerc să-i acord cât mai mult timp. Bine, recunosc, de felul meu sunt o mâncăcioasă, probabil de asta mi-a plăcut foarte mult textul lui Viorel Copolovici – colegul de Pandora şi n-am sesizat vreo aluzie misogină dar asta se poate datora şi faptului că nu sunt adepta despicatului firului în patru.Trecând peste toate astea, revin, îmi place să gătesc de toate, de la mâncare tradiţional românească la cea ungurească şi chiar şi câteva reţete mai ciudăţele indiene.

Nu ştiu dacă îmi ies toate mâncărurile perfect, poate uneori sunt arătoase dar mai puţin gustoase sau viceversa, poate mai scap sare în plus, poate fierb pastele prea mult, mă rog, greşeli tipice de bucătar începător (pentru că deşi practic sportul ăsta de 2 ani intens, trebuie să recunosc că sunt abia la început) dar nu s-a întâmplat prea des să îmi rămână mâncarea în farfurie (şi am avut şi musafiri mofturoşi de câteva ori, genul care refuză cam orice).

Din păcate trebuie să mai spun şi că nu-mi ies deloc reţetele de prajitură,