La 3 martie 1990 făceau înconjurul lumii imagini înfăţişând doborârea statuii lui Lenin din Bucureşti. Soclul rămas gol al monumentului continuă să domine însă acelaşi spaţiu public.

Aşa glumeau bucureştenii că l-ar fi auzit pe Lenin plângându-se când pârâia din încheieturile lui de bronz sub opintelile macaralei. Ca un stahanovist a trudit macaragiul Gheorghe Gavrilescu să doboare colosul făcut să ţină cât lumea.

BUN DE CLOPOT!

Abia după moartea lui Ceauşescu s-a descătuşat "spiritul revoluţionar" pe care îl predica în toate discursurile. Doar că în sens invers. A distruge "trecutul" era pe-atunci echivalentul afirmării democrate. De la lozincile arderii "maculaturii ceauşiste" lansate de ziarele vremii la dezbaterile intelectualilor despre cum poate fi rasă Casa Republicii de pe suprafaţa pământului, iniţiativele erau inepuizabile. Veneau te miri (acum!) când şi din partea cui.

La finele lui decembrie 1989, dispăruseră deja din toate oraşele României străzile, bulevardele şi pieţele Lenin. Fuseseră rebotezate cel mai adesea general Vasile Milea, după numele primului "erou" post-Ceauşescu.

În ultima duminică din februarie 1990, un grup de bucureşteni ("câteva zeci de persoane", scria chiar România Liberă) contestase monumentul lui Lenin din Piaţa Presei Libere, fostă Piaţa Casei Scânteii. Printre lozincile strigate şi scrise de bucureştenii "daţi" în seara aceea la televizor se afla şi recomandarea "Bun de clopot!".

POPA ŞI MACARAGIUL

Aşa se explică, probabil, şi iniţiativa preotului Sorin Grecu. Îmbrăcat în sfintele odăjdii, venise tocmai din Roşiorii de Vede, unde-i era parohia, să-l afurisească pe Lenin agitând şi o pancartă. Împrejurul parohului care-l blestema pe tartorul iadului comunist s-au strâns curioşii. Animat de ştirea transmisă la televizor în seara de 2 martie 1990, a doua zi di