M-am trezit intr-o dimineata cu fata spre soare. Sute de clipe visate mi s-au derulat printre gene precum cadrele nemontate ale unui film de Coppola trase undeva pe “Strada Franceza” din Buftea – studiourile Buftea. Sunau frivol sunetele pline suflate-n saxofon precum aroma dulce piperata a boabelor de cafea sparte in clocotul fiebinte de hot masala. Poate pentru ca e dimineata in mintea mea ametita si insomniaca.

“Pisi!”.. “Pisi Blond”.. “Suzi”.. “Zuzi”.. “Blondi”.. o mana de condimente drept alint. Imi plac condimentele… in toate formele si combinatiile.. mai ales cele rosii.. Nu-mi plac pisicile. Nu mi-au placut niciodata. Si nici n-am sa incep de azi. Dar imi plac felinele. Si numele de alint care contrasteaza puternic, oximoronic (e un cuvant inventat cred.. dar nu-mi pasa) cu eul meu slobod de orice regula.

Nici nu stiu cand m-am trezit cu astea.. ca intr-o suma de portrete creionate in franturi de pensule cubice si in realitati prelinse de Dali. Dar daca as fi pisica, as purta o coama de leu, fie si de-mprumut. Mi-as vopsi ghearele in grena – e noul negru, so they say; si-as atarna de umeri doua bretele subtiri ale unei bucati sfasiate de matase rosie – Valentino e fratele meu de sange, l-am descoperit intr-un Vogue prafuit al unei profesoare de Teoria comunicarii. Mi-as face manusi din rochia Ralph Lauren trasa de Sharon Stone pe covorul rosu de la Cannes pe vremea cand eu imi incolaceam picioarele pe un scaun rigid,in celula de sticla de la etajul al zecelea cesionata pe post de birou de catre o multi-nationala care accepta conversi, tricouri sfasiate si jeansi tociti.

Nu am crescut sub dogmele ipocrite ale unui Hollywood de carton refacut din carioci de degetele lungi, terminate in unghii roase si decorate cu ramasite de fire de pamant si oja ingalbenita de vreme ale vreunei wanna-be so hard someone else, anyone but me. Mi-am ros eu si