Toata lumea ma intreaba ce mananc de arat asa la 33 de ani. Nu ca as fi vreo frumusete, dimpotriva, sunt urata cu draci, dar sunt BINE. Per ansamblu, judecand la rece, sunt bine. E pe plus, cum ar zice cineva cunoscut si recunoscut pentru usurinta cu care arunca zilnic expresia asta in aer.

Mananc tiramisu. Inghetata. Ciocolata. Fursecuri. Dupa mancarea aceea alergata si vanata de toti nu ma dau in vant, in schimb mananc dulciuri cot la cot cu un alcoolic ce da gata pahar dupa pahar. Ce face un alcoolic? Corect. Bea pana cade sub masa. Asa si eu: mananc dulciuri pana ma rostogolesc.

Si nu se intampla nimic. Nu ma ingras. Am tot 43 de kilograme. Si nici celulita nu zbiara pe mine. “Nu e drept bai Doria! Noi mancam apa cu apa si tu … de ce?” zic prietenele mele.

Simplu.Degeaba.Acesta este raspunsul la intrebarea “de ce”?

Sa ma explic.

Acum sapte ani am ajuns la concluzia ca, desi am niste sani fenomenali, sunt prea grasa.

Asa ca, hotarata din fire, am decis sa iau atitudine. M-am prezentat la o clinica de chirurgie estetica unde dupa 5 minute am fost data afara. “Afara! N-am ce discuta cu fete ca tine! Voi sfidati natura, sfidati bunul simt!” mi-a spus o foarte cunoscuta doamna, pe care o vad destul de des la televizor.

La a doua clinica am avut succes. Doi medici tineri si talentati au incercat intai sa-mi explice ca arat bine, ca nu e cazul sa–mi doresc sa arat “si mai bine”. Dar eu, incapatanata, am zis “nu, nu mai plec acasa decat ciopartita de aici’.

Si problema inchipuita a fost rezolvata .

Intai soldurile, apoi inceputul discret de burtica. Dupa o perioada, am constatat ca nu mai aveam sanii de alta data (din cauza kilogramelor pierdute ,vreo 6 la numar) si am revenit

“Sanii mei!!Unde sunt sanii? Sa punem sani deci! Nu pot sa traiesc fara sani! Sanii sunt viata mea! Ma iubesc cu sanii mari nu cu SANII NORMAL