...Craiova, 4 martie 1977. De trei zile, primăvara învinsese iarna. Calendaristic. Primăvara câştigase o bătălie decisivă, înaintea victoriei finale din ziua echinocţiului. Vom mai fi asediaţi de legiuni de fulgi de nea („a mieilor“), de cohorte de stropi reci de ploaie sau lapoviţă, care, din munţi, de unde s-au repliat, vor mai ataca sporadic şi diversionist sudul ţării, dar ştiam bine că suliţele de căldură şi lumină din fierbintele sud vor anihila rapid orice pornire revanşardă a iernii. Ştiam că, din ce în ce mai mult, „zăpezile vor mirosi a floare“! Aşadar, după-amiaza de 4 martie 1977, caldă, parţial însorită. Nimic nu prevestea noaptea de coşmar. Librăria nr. 2, intrată în memoria colectivă drept Librăria „Cartea Rusă“ (denumire încărcată ideologic, dar salvată de valoarea cărţilor marii literaturi ruse), era în acea după-amiază ticsită de oameni. Oameni mulţi şi afară. Motivul aglomeraţiei: lansarea, în prezenţa autorului, Adrian Păunescu, a volumului „Pământul deocamdată“. M-am numărat printre cei care şi-au cumpărat cartea. Nu o mai am. Am dat-o împrumut, nu mai ştiu cui. A uitat să mi-o mai înapoieze. O parte am salvat-o în propria memorie. Poezia care dă titlul volumului pare că e scrisă zilele acestea, deşi e scrisă în urmă cu peste 30 de ani. Realităţile anilor ‘70 par astăzi amintiri din viitor. O prognoză a... ce a fost, ce este şi va fi Planeta albastră, cum „cată ea să fie“, cine ştie câţi ani, câţi „seculi“ de-acum înainte. M-am aşezat pe o bancă din micul părculeţ de la Sfânta Treime şi m-am apucat „de citit“. Când s-a lăsat înserarea am plecat spre casă, aflată la doi paşi. Pe la ora 21.00 am dat drumul la TV, fără sonor, şi, aşezat comod pe canapea, mi-am continuat lectura. Deodată, liniştea lecturii a fost întreruptă de un uruit ca de tancuri în mers. Instinctiv, m-am uitat la TV. Era un film bulgăresc paşnic! Imagine era. Sonorul era la