“Tie ti l-am adus mai devreme, ca nu respira”. Se uita la mine cu expresia unei statui care nu a fost creata nici pentru a zambi, nici pentru a plange.Din privirea ei nu am priceput nimic: o fi de bine, o fi de rau? Nu mi s-a dat oricum ragazul sa ma framant pentru ca mi-a trantit in brate o mogaldeata imbrobodita. Se pare ca era al meu. Asa scria pe zgarda birocratica de la incheieturile amandurora. Albastru pentru baietei , roz pentru fetite si asta mi-a fost pentru multe zile singura certitudine. Avea puf moale pe crestet, iar manutele vinetii atarnau sleampete peste ale mele. Am incercat sa zangan viata din ele dar nu am primit nici un raspuns.Si l-am tinut asa nestiind daca vise dulci i-au cotropit ploapele sau … altceva.
Mi l-au luat curand, fara nici un cuvant si nicio explicatie, lasand ca disperarea sa-mi aline durerea banala de burta spintecata. Si a urmat o noapte in care tot speram sa vad din nou chipul de statuie. Si o mogaldeata.
M-au izolat a doua zi departe, intr-un salon luminos cu paturi, mame si copii. Vreo cinci ca al meu era al saselea. Si nu era. Asa ca am zacut o vreme pe langa flori, pampersi , tipete si asistente pana cand plicul si-a gasit calea, iar eu un loc langa sectia de neonato.
De atunci l-am vazut in fiecare zi. Eram intr-o casta a femeilor cocarjate. Ne imbracam in halate albe si ne puneam bonetele pentru a ne acoperi impuritatea si a ne deosebi de asistentele apriori curate.Intram cu groaza si ne faceam loc, tacut, printre cutiile imbibate cu speranta ca intr-o zi si plamanii lor se vor imbiba cu aer. Nimeni nu stia exact ce se va intampla dar ne masuram sansele uitandu-ne pe furis la vinetiul din cusca vecina. “Al meu e mai roz”, ma gandeam ceva mai bucuroasa, dupa care imi reprimam imediat gandul stiind ca este vorba de copilul cuiva. Ma simteam si asa destul de vinovata pentru ca am ales prost. “Da tu cate s
