După 14 ani de muncă, dintre care 10 în presă, m-am trezit într-o dimineaţă cu dorinţa extrem de clară de a nu mai lucra. Deloc. Nici măcar un minut. Niciodată. Sau, mă rog, o perioadă nedefinită de timp, pentru că – nu-i aşa? – nu e bine să spui niciodată, niciodată. Mă simţeam precum un porcuşor de Guineea, care se învârte la nesfârşit, fără folos, pe roata de alergat.

Eram obosită şi sătulă de mers dimineaţa la 7.30 în redacţie, de citit presa, de stabilit sumare, de refuzat subiecte, de discuţii pe messenger sau la telefon, de editat texte, de ales poze, de pus în pagină, de dat titluri şi explicaţii foto, de deschis calculatorul, de închis calculatorul. Eram sătulă până şi de eterna întrebare pe care, invariabil, în jurul prânzului o puneam colegilor: “Noi ce mâncăm azi?”.

Aşa că mi-am dat demisia. Acum o lună jumate. În plină criză, cu inconştienţă, fără niciun plan, fără niciun ban pus deoparte şi fără remuşcări. Cum m-am gândit că voi trăi în cazul ăsta? Păi, nu m-am gândit prea mult, sinceră să fiu. De locuit locuiesc cu părinţii (uite un subiect bun de discutat, dar cu altă ocazie), căsătorită nu sunt, chit că am 40 de ani, copii nici atât (iaca alte două subiecte – fată bătrână şi neîmplinită ), aşa că nu am cine ştie ce cheltuieli. Pentru bani de buzunar, ca să zic aşa, mă bazam pe o chirie de 400 de euro, care ne revine lunar dintr-un mic spaţiu închiriat.

Dar nu banii au fost ce aveam în minte când am zis Piu joaca!, ci nevoia acută de a avea o perioadă de timp, o lună-două-trei, în care să-mi resetez creierul, după care să decid ce naiba vreau să fac cu viaţa mea. Tânjeam după timpul meu liber în care să mă trezesc la ce oră doresc, să îmi beau ceaiul pe terase şi nu în redacţie, să văd toate filmele posibile şi imposibile, să ies şi să stau la taclale cu prietenele odihnită, nu tot obosită şi pe fugă, să plec din oraş când am chef