Un corporatist trece pe lângă tine cu pas grăbit, aproape lovind un grup de fete. E tânăr, e bine îmbrăcat. Probabil are de toate, îţi spui: un job, salariu bun, maşină de serviciu, delegaţii afară… Ce să mai! L-ai putea invidia cu uşurinţă şi chiar îl invidiezi. Dar nu ştii că, de fapt, nu vede şi nu aude în jur: azi dimineaţă a fost chemat la Personal. Trebuie restrânse costurile – din nou! – aşa că se fac restructurări. E pus pe liber. Şomer. Ar fi vrut să-şi ceară iubita de soţie. În seara asta au rezervare la restaurant.
O fată din grupul aproape lovit de corporatist îţi atrage apoi atenţia. E frumoasă şi pare veselă. Flancată de celelalte două, le povesteşte ceva cu însufleţire. Probabil are în jur de 17-18 ani, oricum n-a terminat liceul, uite, are o geanta cu cărţi. Viaţa palpită în ea, simţi tinereţea cum izbucneşte prin fiecare por al feţei curate, fără urmă de fard. S-au oprit în faţa unei florărese, negociază preţul ghioceilor. Pleacă fiecare cu un bucheţel alb-verde. Fata din mijloc, frumoasa, păşeşte ciudat şi abia acum observi cum flutura cracul pantalonului: are proteză.
Florăreasa priveşte lung după fată. „ Păcat de ea, aşa de tânără…” N-are timp să-i plângă de milă, însă. Scrie ceva pe un colţ de ambalaj. Ştie cifrele, a-nvaţat-o mă-sa socoteala. Cu literele e mai greu, abia buchiseşte. De-aia şi-a trimis copiii să-nveţe. Şi moare de oftică acum, fiindcă tot nu vor să-i primească băiatul ăl mic în clasă la şcoală. Colegii râd de el şi-i zic „ţigan borât” şi câte şi mai câte. Ea-l trimite în fiecare zi, ăla vine bătut acasă. Şi deja l-a mutat din două şcoli. Tot aia! „Fă, cât dai trandafirii?”. Tresare, întreruptă din gânduri, şi zice: „Ieftin, domnu’, ieftin!”
Clientul, un bărbat la vreo 60 şi ceva de ani. Are manichiură, e plin de el, se vede de la o poştă că are bani mulţi. Se tocmeşte pentru fiecare fir apoi scoate din portof
