Ţi-am cerut de atâtea ori să te căsătoreşti cu mine, mereu ai spus nu. Ieri m-am apucat să spăl rufele în public- deh, doar nu am şi eu o familie- dar tot nu te-am înduplecat. Nu, nu şi nu, repeţi cuvântul ăsta de ai zice că ai fost purtătorul de cuvânt al PSD-ului pe vremea Alianţei DA. Serios, nu înţeleg deloc ce te împiedică să fii rezonabilă. Te iubesc, mă iubeşti, parcă asta era condiţie suficientă să ajungem la momentul în care râdem strâmb şi în hohote dimineaţa, din motive de proteze încurcate între ele. Ce nu-ţi prieşte? Şi nu-mi spune că îţi cer prea mult, dacă ar auzi asta, orice om cu tot capul pe umeri s-ar transforma pe loc într-un Petruchio gata să te supună, dezinteresat, celor mai cumplite procedee de îmblânzire. Nu cred e un capăt de ţară un lucru atât de simplu ca acesta că, în posibilul mariaj, vreau să am trei weekenduri libere pe lună. Plus încă vreo trei-patru nopţi în cursul săptămânii. Ştii prea bine că nu mi-aş călca vorba, doar. Apoi, că tot vorbim despre nopţi, am să vin beat acasă, îţi voi cânta piesa ce m-a consacrat în conştiinţa vecinilor drept Sinatra, câinele neglijat de la 5, în vreme ce voi despuia perna crezând că eşti tu. În primii ani, cred, o să opreşti cu gingăşie violul asupra bumbacului mirosind a Cocolino, ai să mă tragi deasupra ta, ai să mă primeşti, ba, poate o să mă şi săruţi, deşi te-ai plâns de atâtea ori că urăşti să miros ca o fabrică de alcool clandestină. Fireşte, astea se vor întâmpla în weekendul lucrător, plus alte câteva zile din timpul săptămânii.
Iar dacă vreodată s-ar putea să fac o criză de gelozie vecină adolescentină din cauza barbatului ce te posedă în patul nostru, tu ai să înţelegi, ce dacă e doar imaginea mea reflectată în oglinda de pe uşa întredeschisă a şifonierului. Bine, nu eşti nici tu de piatră, se poate să vrei să pleci. În astfel de clipe, am să te înţeleg că vrei să mergi la mam
