18 milioane de euro. Atât a solicitat fostul lider țărănist Ion Diaconescu Statului Român, ca despăgubiri pentru cei aproape 15 ani de pușcărie politică executați între 1948 și 1962. Înțeleg că există o decizie mai nouă a Uniunii Europene, referitoare la acordarea acestor despăgubiri. Și că ideea e să ceri cât mai mult pentru a obține măcar o parte din suma solicitată.

Știrea mi-a dat fiori. Am încercat să mă transpun în pielea judecătorilor care evaluează cât valorează furtul unui an din viața unui om. Care sunt criteriile după care se ghidează. Are vreo relevanță (sau nu) faptul că ai pierdut anii tinereții (când ai nenumărate șanse și drumuri pe care să pornești), cei ai maturității (când poți confirma) ori cei ai pensionării (când te-ai putea bucura de lucrurile pe care le-ai izbândit)? Cine stabilește care din acești ani pierduți ar trebui ”plătiți” mai bine?

Ai putea cuantifica ce înseamnă să îți fie interzis să fii la căpătâiul părinților tăi în ultimele lor clipe de viață? Sau faptul că nu ți-ai văzut copiii crescând? Că aceștia nu au amintiri cu tine? Ori dacă iubita sau soția nu a mai avut răbdare să aștepte să ieși din temniță cu ce sumă ar trebui să fii despăgubit?

Ideea monetizării tuturor acestor suferințe și umilințe la care ai fost supus pentru ”vina” de a avea o opinie diferită, de a acționa împotriva celor care îți încalcă drepturile, mă îngrozește. Stabilirea unei ”cote de piață” pentru un an din viața unui om e absurdă. E imaginea dusă dincolo de extrem a alienării societății în care trăim.

Și cu toate acestea, îi înțeleg demersul lui Ion Diaconescu. Și îl susțin. Nu pentru că, în cazul lui sau al altora, ar putea banii respectivi să mai repare ceva. Sunt convins că la 93 de ani nici nu ar mai avea ce să facă cu ei. Ci pentru că, la ora actuală, e singurul mod în care cei mai tineri ar putea înțelege grozăvenia represiunii