A răsunat cu patos vocea de dincolo de scaunele scârţâinde de lemn, pe care zăceau în admiraţie trupuri masive de spectatori. „Off! De ce n-am 1,85 ca să-i pot vedea grimasele”. Îmi lungesc gâtul. Încerc să mă ridic de pe scaun, dar laptopul mi-alunecă din braţe. Am ratat faza. M-aşez din nou. Scaunul scârţâie iar, eu scot telefonul să dau repede un tweet.„Tineretu´ ăsta” aud şoptindu-se tuşit din stânga mea, în dreapta prietena mea e şi ea pe twitter.

SEOB ar fi trebuit să ţină tot spectacolul în Foaierul galben. De pe locul din rândul al cincilea nu văd decât buclele bine definite ale Romaniţei Iovan, sacoul ei verde din satin şi chelia deluroasă a însoţitorului ei ochelarist, iar, din când în când, pe Bodochi care schimbă feţe-feţe după cum îi dictează personajul.

Chiar şi-aşa, prin ochii unei diletante care nu citise nici drama lui Puşkin, nici piesa lui Shaffer, iar de filmul lui Forman aflasem cu doar 5 minute înainte de spectacol, Amadeus a fost o reprezentaţie de efect.

Imaginarul lui Ţop a jubilat simpatic de la experienţa „sex, drugs and Marilyn Manson”, din Natural Born Fuckers (singura piesă a regizorului pe care eu am reuşit s-o văd), la spectacolul de operă cu Mozart şi Salieri, mai ales în scena Requiem-ului, care a demontat, parcă pentru mine, cu încetinitorul, procesul creaţiei de sunete. M-am întrebat dintotdeauna cum sună muza în urechea compozitorilor. Încă de la orele de audiţie muzicală din gimnaziu, când ma hlizeam cu colegul de bancă, de profesie „imitator de dirijori”.

Bodochi şi Oprea şi-au împărţit cu măiestrie nebunia între cei doi rivali cu cântec, aşa că m-am trezit aplaudând, în picioare, dincolo de revolta ochilor care n-au putut să vadă spectacolul „da capo al fine”. Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

A răsunat cu patos vocea de dincolo de scaunele scârţâinde de lemn, pe care zăceau în admiraţie tru