Un stadion violet şi un echipament despre care oamenii de ştiinţă susţin că ar aparţine campionilor nu au fost suficiente pentru ca naţionala României să învingă totuşi modesta reprezentativă a Israelului, chiar dacă de prin 1996 nu prea i-am mai bătut. Mai mult, ai noştri tricolori deghizaţi în roşu s-au cam făcut de râs, în afara ambiţiei transmise de pe bancă de Lucescu jr. neputând fi remarcate decât lufturile.
Circusmtanţele atenuante ar fi că a fost vorba de multe improvizaţii, că piesele grele şi fiţoase au lipsit şi că s-a dus vremea generalului Iordănescu atunci când tricolorii ţineau la blazonul lor şi în amicale. Adevărul este că trăim din amintiri în ceea ce priveşte fotbalul pentru care se cântă imnul naţional şi o vom face mult timp de aici în colo.
Putem să ne lăudăm oricât că ne vom bate cu Franţa pentru primul loc la calificarea la Euro 2012, nu costă nimic, dar teamă îmi e că din nou vom şchiopăta pentru a nu fi la coada clasamentului, dând vina pe cocaina şi sibutramina lui Mutu, pe arbitrii care, dacă vor să fluiere strâmb, fluieră şi mai ales pe suporterii care nu pot trece peste ultrasul din fiecare. Este un nou început al decăderii, întrebare este unde ne vom opri?
Cu excepţia lui Chivu, din ce în ce mai des accidentat, nu avem practic nici un jucător la o echipă de top din Europa (Israelul, de exemplu, a deschis scorul printr-un jucător titular la Liverpool), pe Mutu amintirile cu cocaina îl chinuiesc tot mai des (apropo, un judecător CONI a cerut dosarul de la Chelsea, astfel că Mutu şi-ar putea falimenta cariera în curând), Marica joacă pe toane, iar alţii stranieri evoluează la echipe modeste fără să aibă asigurat măcar locul de titular.
În întrecerea internă, despre care nici măcar nea Mitică nu mai spune aşa de des că este “a mai a dracu’ din lume”, ne furăm căciula în derby-uri inventate, iar când se face p
