Dilemateca a făcut în numărul ăsta o anchetă în care întreabă criticii ce texte regretă sau unde simt că au greşit într-o apreciere a unui scriitor. Cum revista nu e pe net, vă ofer aici răspunsul meu. O s-o cumpăr ca să văd ce-au zis ceilalţi:). Pînă la urmă revizuirea unei judecăţi e o procedură obligatorie pentru obsedatul de cărţi care mai şi scrie despre ele.

Mărturisesc, l-am subestimat pe C.T.Popescu pentru că avea prea multă putere administrativă şi simbolică în presa românească, iritant de multă. L-am subestimat pe CTP şi pentru că, într-un articol din 2004, din Observator Cultural, l-am supraestimat pe Traian Ungureanu – i-am recenzat pe amîndoi deodată. Am crezut că primul are ambiţii de scriitor, dar rămîne un jurnalist în sensul cel mai populist al cuvîntului. Am crezut că al doilea e accidental un jurnalist şi că are ambiţii mai mari decît simple populisme. Acum cred că am greşit.

Mi s-au schimbat personajele. C.T.Popescu a rămas cu putere simbolică, dar nu o mai face şi pe patronul şi pe jurnalistul şi pe schimbătorul de istorie. Traian Ungureanu a renunţat la materiale suculente despre sport şi societate sau le-a rărit semnificativ şi şi-a mutat atenţia asupra unor zone pentru mine complet neinteresante: o continuă autohipnoză stilistică, aia care îi face pe mulţi să spună că nu contează ce scrie, ci cum scrie (chestie care-mi aminteşte de estetica pamfletarului şi care mă cam lasă rece), şi asupra encomioanelor pentru Traian Băsescu.

Oricît de mult ar fi fost interesat politic, ar fi trebuit să existe o atuocenzură care să-l oprească pe Ungureanu dintr-o aventură deja cinică. După ani de laude “necondiţionate” aduse lui Băsescu, a fost ales europarlamentar, o sinecură în care pare să fi plonjat cu plăcere.

C.T.Popescu a început să-mi placă în urmă cu un an – ultimul populism comis în stilul său, cu ghioaga prin ulcele, a fost