Criza aduce veşti proaste în fiecare zi despre care nu ştim să scriem. N-aş da vina doar pe presă, cum îmi reproşa la un moment dat într-un comentariu prietena Iulia Popovici. O întreagă sumă de revelaţii de care ar trebui să ţinem seamă. m-am uitat la rezumatul unui dobitoc cu audienţă, locul 1 la categoria ziarişti, despre plecarea unor oameni de la Academia caţavencu. Şi dobitocul jubila. Iar el rezumă perfect sentimentul bizonesc al fiinţei pe timp de criză. Cînd i se întîmplă altuia simţi că se face dreptate – că în sfîrşit impostorul şi-a furat-o. Atîta am preamărit concurenţa, spiritul de iniţiativă, atîta am cumpărat şi vîndut apartamente că am avut impresia că am muncit de ne-am rupt în ultimii 20 de ani. Dar în ultimii 20 de ani am învăţat să ne prefacem că muncim pentru un succes facil. Cînd văd cum se face audienţă acum pe net sau la televizor îmi amintesc de preţurile caselor acum doi ani şi de ăia care se umflă în pene ca măreţi oameni de afaceri pentru că au vîndut trei terenuri luate cu şpagă de la primărie. Cam asta facem la nivel discursiv. ne schimonosim mult pentru puţină atenţie. Şi apoi plîngem că moare presa. orice cîştig facil se întoarce împotrivă. şi nu neapărat împotriva celor care au abuzat de el. Aşa şi cu audienţa tv sau pe net sau în tipar – ai făcut-o populist şi aiurea, în momentul ăla, indirect, ai dat doi jurnalişti afară. simplu. performarea muncii în privat şi la stat ne dă acum sentimentul de nesiguranţă teribil. Incoerenţa statului e iarăşi dezgustătoare. numai că am devenit experţi în dezgust. Auzim de criza deconcentratelor dar întrebarea imediat următoare e “şi noi ce să facem”, asta e. criza românească, are dreptate iulia, nu e reflectată cum trebuie de presă. cu o precizare. presa e acum un soi de panel semnificativ despre cum poţi muri nefăcînd nimic. cu un soi de isterie bucuroasă, divertisment cretin, audienţă facil