Dacă ar fi să aplicăm un chestionar simplu omului de azi, unul referitor la tabloul virtuţilor morale, n-am fi, probabil, deloc surprinşi dacă nu am regăsi răbdarea printre opţiunile contemporanilor noştri. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, de ce nu mai este preţuită răbdarea i se pare oricui a fi ceva aproape de la sine înţeles, într-un timp al impacienţei generalizate şi al nerăbdării cronicizate. Aceasta şi este, printre altele, prima explicaţie care stă la îndemîna celor ce se încred spontan în valabilitatea simţului comun. Putem oare însă să rămînem doar la cheremul acestei instanţe, numai invocînd motivul că ea s-a dovedit, adesea, corectă şi utilă pînă într-atît încît o numim bun-simţ? Oricum, mai este ceva important de semnalat cînd ne raportăm la acest simţ pe care-l calificăm drept bun. Astfel, cei ce n-au dubii consistente cu privire la însuşirea nemijlocit adevărată a opiniilor izvorîte din bunul-simţ nu vor, totuşi, să rămînă numai încrezători în intuiţie. Ei ştiu că intuiţiile pot fi, în genere, contestate. Tocmai de aceea vor spune, din păcate, cu destul de multă uşurinţă, că „aşa se întîmplă în realitate“. Prin urmare, dacă aplicăm un chestionar privind virtuţile, şi răbdarea n-a fost aleasă, atunci înseamnă că avem de-a face cu un adevăr referitor la societatea şi la timpul nostru. Or, acesta nu poate fi nici contestat şi nici neglijat. Se merge cu raţionamentul mai departe: rezultă că bunul nostru simţ n-a fost numai intuitiv corect, ci, mai mult, el a fost şi confirmat de o cercetare obiectivă, rece, neutrală, într-un cuvînt, ştiinţifică.

Desigur că, ajunşi aici cu explicaţia, nu putem decît să o acceptăm ca atare. Dar nimeni nu ne poate opri gîndirea, definitiv, aici. Motivul este simplu şi fundamental: judecăţile de constatare – în cazul nostru, răbdarea nu este aleasă în tabloul virtuţilor – se aplică la ceea ce este,