Frumoase surprize ne mai oferă şi televiziunile astea care, de obicei, mai mult ne enervează şi ne scot peri albi – trebuie să dispară la coafor, altminteri, nu? – decît ne distrează! Ce se întîmplă? Simplu. Filmele pot înlocui, prin irealitatea lor consumată pe peliculă, o realitate livrată pe tot mapamondul, ce pare mult mai ireală. Ce să alegem, cum să ne distribuim atenţia, emoţiile, interesul, curiozitatea, sentimentele, indiferenţa, nervii – Dumnezeu ştie. Unde trăim mai uşor şi fără un nod în gît – în viaţă, prin filme, în faţa micilor ecrane? Ne bazăm doar pe ficţiune? Pe cei din jur? Sau realitatea bate filmul, literatura, arta? Pe ce putem conta, ca să ne şi emoţionăm, nu doar să ne enervăm, la toate deciziile unui prim-ministru precum Emil Boc, veşnic ţîfnos, plin de reproşuri şi îndemnuri la muncă? „Good news, no news“, spun oamenii din media.

Dar mai sînt şi excepţii. Dacă de la Berlin a venit vestea premierii cu Ursul de Argint a unui film românesc – Eu cînd vreau să fluier, fluier al lui Florin Şerban –, abia aştep şi eu să-l văd, mai ales că subiectul poate emoţiona pînă şi un perete din Palatul Parlamentului –, pe micile ecrane din România a rulat Călina roşie, cîndva faimosul film al lui Vasili Şukşin de acum cîteva decenii. Fiecare generaţie de cinefili are cîteva pelicule în care, dincolo de povestea filmului, se încarcă şi cîte ceva din povestea, memoria afectivă, să spunem, ale fiecăruia dintre noi. Că este vorba despre actori sau despre regizorul filmului, despre povestea de pe ecran sau despre vreun detaliu din viaţa reală ce însoţeşte pelicula. O întîmplare anodină agăţată de seara cînd am fost la Cinematograful Patria, o amintire legată de cel care, eventual, ne însoţea, funcţionînd precum faimoasa madlenă proustiană. Filmul Călina roşie a rulat şi în România comunistă, după ce fusese produs într-o Uniune Sovietică aflat