E păcat că la a doua lectură (sau măcar la o foiletare ulterioară) romanul Anei Maria Sandu pierde destule din atracţiile primei impresii. Scene care păreau perfect realizate îşi deconspiră rupturile de ligament. Imagini lucrate cu grijă devin susceptibile de pură artificialitate.

Voci iniţial plauzibile ajung să nu mai fie luate în seamă. Din fericire, suma aceasta de mici decepţii nu afectează romanul în ce-are el mai concludent, aşa încât, judecată la rece, Omoară-mă! rămâne o carte notabilă. De altminteri, şi cele două care-o precedă, una de poezie (Din amintirile unui Chelbasan, 2003) şi una de proză (Fata din casa vagon, 2006) erau absolut cinstite cu talentul autoarei. Nu-l păcăleau ipocrit, nu-l exacerbau periculos. Aprecierile, aşadar, Ana Maria Sandu le merită. Şi sunt semnificative acestea. Rezervele, nu mai puţin.

Omoară-mă! pune alături un el şi-o ea. Mai exact, scrisul lui şi scrisul ei. Băiatul, Vali, e un tânăr întru totul banal, înconjurat de câţiva prieteni la fel de banali. Fata, Ramona, tocmai a comis o crimă nelămurită despre care, sufocată de groază, abia poate vorbi la început. Romanul are trei secţiuni, punctate de treceri de nivel corect adaptate legităţilor succesiunii. În cea dintâi, Vali e, ca şi-n viaţă, un narator oarecare. Întors de la o petrecere din belşug stropită cu bere, întâlneşte, la marginea unei străzi, o tânără în stare de şoc. Nu ştie să spună prea multe despre ce i s-a întâmplat, dar strecoară câteva cuvinte în legătură cu o femeie moartă de curând. Vali o linişteşte şi-o duce la el pe timpul nopţii. Există şi o încercare de apropiere între ei, nu foarte clară, dar tocmai de aceea bine construită. Tipul are mână de scriitor. (Iar aici cred că Ana-Maria Sandu plusează, investindu-l dintr-o dată cu nişte calităţi pe care în primă instanţă părea că i le refuză.) Totul se termină dimineaţa cu întoa