Titlul unei splendide proze semnate de Ioan Groşan (aceea cu „pre-scrierea“ viitorului comun de către un cuplu de îndrăgostiţi) mi se pare foarte potrivit pentru a surprinde nuanţa psiho-afectivă din Jurnalul Constanţei Buzea, Creştetul gheţarului. O mare amărăciune scaldă notaţiile autoarei, prinsă în anii respectivi (1969-1971) la mijloc, între dragostea pentru copiii ei mici şi ceea ce trebuie să suporte, zilnic, din partea tatălui lor.
Constanţa BUZEA , Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 288 p.
De regulă, sînt suspicios în legătură cu sinceritatea pusă la lucru în însemnările asumat subiective. Subiectivitatea nu garantează onestitatea şi nu este neapărat sinceră. Autorul utilizează diferite măşti, deşi pretinde că înfăţişează adevărul nud; şi felul în care ajunge la esenţa celorlalte personaje e adesea decepţionant. Concesiv cu sine, este resentimentar sau chiar nemilos cu „adversarii“ care de fapt nu-i sînt adversari şi cu prietenii pe care-i prezintă ca pe nişte „prieteni“. Victimologie şi caricatură: perspectiva celuilalt nu apare sau, dacă apare, e redusă la un comportament meschin, la o replică batjocoritoare, la o ridicare de umeri în faţa nenorocirii mele. Amărăciunea personajului feminin Exact pe această linie ne deplasăm, pe măsură ce avansăm în lectura paginilor Constanţei Buzea. În timp ce tînăra femeie, soţie, mamă şi poetă este o victimă delicată şi însingurată, o sensibilitate rănită, un om care suferă, tînărul bărbat, soţ, tată şi poet (Adrian Păunescu) apare numai ca un monstru conjugal şi domestic, un Haplea tiranic şi capricios tîrît în viaţă de propriile instincte şi pofte de mărire. Din fericire pentru acest personaj, mai sînt şi altele care ilustrează categoria negativului. Unul e chiar tatăl tinerei femei, care i-a terorizat copilăria şi care, probabil, prin aceasta a
