Miercuri seară dl Iliescu a fost prezent la Ateneu, nu la Paris, cum se dăduse zvon prin presă. Acolo îl aşteptau vreo 700 de invitaţi - foşti şi prezenţi colaboratori, susţinători, reprezentanţi ai unor atorităţi(nu de-ai Guvernului sau Preşedinţiei) şi persoane care doreau să fie văzute la o reuniune mondenă de acest calibru. Ba chiar şi reprezentanţii Casei Regale – Principii Margareta şi Radu. Cu toţii au asistat la un spectacol de excepţie, cu Cristian Mandeal la pupitrul Orchestrei Naţionale de Tineret şi cu un repertoriu ce a prilejuit evoluţii solistice de înalt nivel, atât din partea tinerilor cântareţi Valentina Năforniţă şi Teodor Ilincăi, cât şi din partea veteranului Valentin Gheorghiu. Şi, chiar dacă în comparaţie cu lucrările lui Mozart, Rossini, Ceaikovski sau Strauss, concertul lui Paul Constantinescu a fost mai dificil de receptat de majoritatea unui public nu foarte familiarizat cu genul, aplauzele finale au răsunat îndelungat la capătul unei seri care a reprezentat un veritabil act de cultură.

Care lui Ion Iliescu i se potriveşte. Pentru că este apropiat de structura sa intimă. Cel care a plecat în viaţă ca exponent al clasei muncitoare s-a convertit treptat şi pe tăcute la filosofia „tovarăşului de drum”, devenind el însuşi un exponent al categoriei tolerate – intelectualitatea. Mai mult de jumătate din existenţa activă a lui Ion Iliescu s-a consumat în parametrii disponibilităţii de a asimila şi de a aprofunda ceea ce constituie materia primă a intelectului. Nu întâmplător, în epoca comunistă, el a reprezentat liderul luminat, capabil să depăşească limitele dogmei chiar şi cu riscul marginalizării. O marginalizare care s-a dovedit, pâna la urmă, folositoare, în neaşteptatele evoluţii prin meandrele concretului. Aşa încât cadoul pe care i l-au făcut, la împlinirea vârstei de 80 de ani, colaboratorii săi, s-a dovedit a fi unul cât se poate d