A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar fi povestit, d’oh!, a fost odată o prinţesă. Ori o fata moşului, o oarecare din popor! Oricum, era frumoasă, înţeleaptă şi ştia să facă ăle mai bune plăcinte, să cureţe hornul ca nimeni alta, să aducă lemne din pădure… sau măcar să învârtă cum trebuie un fus. Adevărat, nu orar.
Pentru că viaţa e complexă, cum ziceam şi ieri, fata noastră (oricare dintre ele) trece prin diverse întâmplări, una mai dramatică decît alta. Telenovelă curată! Dacă nu e răpită de vreun Don Leoncio care vrea, vezi dragă Doamne, să-i facă lucruri necinstite (dar ea, nimic! Batman! Batman!), sigur adoarme grămadă 100 de ani fiindcă aşa a zis o duduie exclusă din sindicatul ursitoarelor sau are parte de-o soacra cumplită, care-ar vrea s-o manance din ochi, dar nu oricum, ci sub formă de ostropel. Sau măcar fuge de-acasă alungată de invidia şi oglinda mariajului secund al tatălui, vai vai vai!
Balauri cu trei, şase, nouă sau 12 capete, oameni răi, spâni (şi-uite-aşa au căpătat chelioşii un nemeritat PR negativ), zmei, zâne rele, vrăjitoare, ursitoare, şi pitici, dovleci care se transformă în ultimul tip de limu… astaaaa… caleaşcă, pantofi de cristal, bagheta magică şi boabe de mazăre extrem, dar extrem de incomode, domnule!
O mulţime de piedici stau în calea fericirii fetei din poveste ori se interpun între ea şi salvarea regatului sau pur şi simplu între ea şi prinţul ăla cu care n-a schimbat nici două vorbe în viaţa ei, dar e el neapărat, absolut, nemaipomenit, extrem de îndrăgostit de ea. Şi viceversa.
Şi, în fine, long story short, după mai multe sau mai puţine peripeţii, fata cea bună şi frumoasă sfîrşeşte cu prinţul cel bun, bogat şi frumos, dada, ăla călare pe calul alb!, şi sigur trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi – THE (HAPPY) END!
Astea sunt poveştile cu care am crescut. EA e mereu plină
