Nu m-am grăbit să citesc Intrarea Soarelui*, al doilea roman al Ceciliei Ştefănescu. Imi ajunsese primul, Legături bolnăvicioase, o pseudoproză rău construită şi incă mai rău scrisă. După o cronică luând ca titlu un cuvânt edificator din carte ("intimităţuri"), in care comparam ambiţiile autoarei cu realizarea ei propriu-zisă, m-am trezit cam singur printre criticii de intâmpinare, sofistici asupra meritelor romanului respectiv sau chiar crezând sincer in ele.
Şi fiindcă, zice-se, nimeni nu poate fi onest in lumea noastră literară, această izolată cronică negativă a fost luată, cu superioară inţelegere a lucrurilor, drept un atac personal, un afront deliberat la adresa unei autoare pe care nu o cunosc decât din văzute. Când unui critic nu-i place o carte şi spune deschis acest lucru, el trebuie suspectat ca având mobiluri ascunse, vechi resentimente, diverse interese colaterale. Acest tip de "explicaţii" pansează orgoliul rănit al scriitorului analizat şi mută accentul de pe formidabila lui carte, pe incredibila rea-voinţă a receptorului. Abia atunci când (şi dacă) lăudăm o carte, ne arătăm buna-credinţă şi ne dovedim profesionalismul, degrevându-l pe autor de suspiciunile lui. Ştiam eu că am scris o carte nemaipomenită; n-aţi văzut cronica lui X din revista Y? Dacă n-aţi văzut-o incă, nu-i nimic, vă dau eu un link...
Nu m-am grăbit deci să parcurg noul roman al Ceciliei Ştefănescu. La ce bun? Majoritatea cronicarilor tineri (de la Adriana Stan la Bianca Burţa-Cernat şi de la Mihai Iovănel la Paul Cernat) işi exersaseră deja spiritul critic asupra noii ficţiuni, subliniindu-i apăsat carenţele, făcând liste de improprietăţi şi inadecvări rizibile, deconstruind sarcastic scenă după scenă. Să mai infig şi eu cuţitoiul in rana sângerândă a bietei autoare? Să reintru in rolul de serial killer, de data acesta ajutat, nu contrazis, de colegii de breasl
