Deşi a trecut de mult vremea chiriţelor care se graseiau pe întrecute ca în uvrajele lui monsiu Şarlă despre desirul, olivul şi şarmele evropene, viaţa noastră publică abundă în personaje preţioase care îşi flutură cu importanţă poalele semidoctismului.
Iar limba română este un costum a cărui eleganţă se cuantifică mai degrabă în calitatea neuronilor şi în bunul-gust decât în conturile grase şi maşinile cu sclipici. Din păcate, încă nu s-a inventat cartonaşul roşu al exprimării corecte care să îi scoată de pe gazonul spaţiului mediatic pe cei care ne faultează auzul cu dezacorduri, manelisme, limbaj de cartier împănat cu englezisme prost adaptate.
Profesorul Dorin N. Uritescu, doctor în filologie, autor a numeroase cărţi de specialitate, ne-a răspuns la câteva întrebări privind starea limbii române actuale.
● Jurnalul Naţional: Când şi cum a început dragostea dumneavoastră pentru limba română?
● Dorin Uritescu: Dragostea pentru limba română a început în clasa a III-a primară, după o bătaie soră cu moartea dată de tatăl meu, pe care l-am făcut... fraier, crezând că vocabula înseamnă om care nu reuşeşte să facă ceva anume, iar nu ceea ce exprimă termenul în mod real şi este consemnat în toate lucrările lexicografice care îl cuprind: om prost care nu ştie să se descurce într-o anumită împrejurare - tata nu reuşise să bage o buturugă de fag în sobă, iar eu reuşisem. A doua zi, Greta, tovarăşa mea de joacă, plângându-mi de milă, mi-a mărturisit că tatăl ei îi spune în nemţeşte lui Hans, care îi făcea curte, domnişoarei Lizelot, "să termine odată cu starea asta de Fraier", cu majusculă, cum se spunea în germană. Lucrurile se complicau, mai ales că unchiul Den - l-am auzit - îi spusese la un pahar cu rachiu unui prieten că Lizelot este un fel de... Lucreţia Borgia rurală. Ca să mă lămuresc am început să cercetez dicţionarele şi,
