Într-o bună zi, Christian vine acasă, la hotelul pe care-l posedă şi administrează familia sa. E ziua tatălui Helge; fratele lui Christian, Michael, soseşte şi el, împreună cu soţia şi fiul, apare şi Helene, mezina, urmată de iubitul ei african, sînt acolo şi bunicii, şi mama lui Christian, Else, şi un număr de potentaţi locali – căci ne învîrtim în cercuri înalte ale provinciei daneze. Helge împlineşte 60 de ani, iar aceasta e prima întîlnire a clanului după sinuciderea surorii gemene a lui Christian, Linda. Însă, nici Linda nu lipseşte: apelînd la un joc din copilărie, îşi antrenează fraţii într-un joc labirintic de căutare a semnelor ce duc, în final, la descoperirea, de către Helene, a scrisorii de adio lăsate de Linda. E ceva ce nu funcţionează, o rotiţă definitiv sărită în mecanismul de relaţionare al acestei familii – o durere neexplicată (moartea Lindei), acuze reciproce –, şi totul sare în aer la masa festivă: Christian îşi acuză tatăl de a-i fi abuzat în copilărie, pe el şi pe sora lui geamănă.

Festen/Aniversarea, filmul lui Thomas Vinterberg din 1998, lucrează cu date aristotelice: unitate de acţiune, de timp şi de caractere. Marile calităţi ale peliculei ţin de stilul de filmare (handycam, unghiuri subiective, cadre lungi), de intervenţia minimală a montajului video, de similiabsenţa celui de sunet şi de jocul actorilor. E un film de atmosferă grea, foarte atent la tăceri, gesturi mici, cuvinte înghiţite; el pune excelent în scenă ciocnirea între răbufnirea, din suferinţă, a lui Christian, care neagă aşteptata respectare a normelor sociale şi ipocrizia burghez bine-crescută a familiei şi a prietenilor, amestecată cu naivitatea bine intenţionată a unui Michael („veriga slabă“, intelectual şi profesional) şi înţelegătoarea dragoste de părinţi şi fraţi a unei Helene. Condiţia formală de tragedie antică e şi ceea ce face din Festen un mate