Naţionala României a pierdut primul amical al sezonului. La Timişoara, în faţa unui adversar modest - selecţionata Israelului -, România a pierdut la o diferenţă de două goluri. Dacă am avea chef de ironii ieftine, am zice că înfrângerea şi chiar rezultatul meciului ne situează într-o egalitate perfectă cu Franţa, principala noastră adversară în preliminariile pentru Euro 2012.
Pentru că şi trupa lui Domenech a pierdut tot cu 2-0 amicalul disputat pe teren propriu în compania Spaniei. Cu puţin tupeu, ne-am putea trage de brăcinar şi cu nemţii. Fiindcă şi ei au fost fumaţi tot pe teren propriu de viciosul Maradona şi a lui Argentină. Numai că Franţa şi Germania mai joacă şi fotbal. Au cu ce. Iar rezultatele cu pricina pot fi trecute în contul întâmplării.
Apoi, nici adversarii nu se compară între ei. Israelul gravitează periferic în raport cu performanţele Spaniei şi Argentinei. Adevărul adevărat ne deposedează pe noi de orice fel de scuze.
Şi parcă nici umorul nu ne mai scoate din încurcături ca altădată.
Rezultatul meciului România - Israel nu reprezintă o condamnare în sine. Înjurătura nu ţinteşte tabela de marcaj. Pentru că deznodământul era previzibil. Pentru că fotbalul nostru nu-şi mai caută adversari aiurea. Îi are în interiorul fenomenului şi sunt extrem de puternici. Israelul ne-a fost doar partener fără vină în convingătoarea demonstraţie sinucigaşă de la Timişoara.
În avancronica meciului scriam despre tristeţe, sărăcie şi resemnare. Spuneam că oferta fotbalului nostru nu mai este capabilă să alimenteze dispute, că nu mai generează nici bucuria polemicii. Că prezentul nu mai concurează cu pretenţiile de altădată, dar nici măcar cu trecutul apropiat. După meci, n-am decât să constat că rămâne cum am vorbit.
Recunoaşterea impasului în care ne aflăm este un gest de responsabilitate pe care şi-l as
