Această poartă este practic deschisă de câţiva ani buni, dar cei din urmă, bântuiţi de furtuni economice, au evidenţiat noua stare de fapt. Este vorba despre forma de manifestare a concurenţei in ţările dezvoltate in domeniul interpretării muzicale in general şi a celei clasice in special.
Inflaţia de valori interpretative şi muzicale pe piaţa occidentală conduce de peste două decenii la situaţii nu de puţine ori aberante, in care şansa reală a unui muzician de mare valoare depinde strict de conjunctura contactelor sau a apartenenţelor la diverse grupuri. Aşa se face că, in ultimii ani, am avut ocazia de a vedea şi asculta o intreagă generaţie de muzicieni români aflaţi acum in jurul vârstei de 30-40 de ani, stabiliţi peste hotare, in ţări din vestul Europei sau din America, pe care şansa unei cariere la nivelul meritat i-a ocolit - in ciuda valorii lor excepţionale incontestabile -, aşa cum ii ocoleşte pe mulţi alţi valoroşi nativi ai respectivelor ţări. Departe de a descuraja, aceştia dezvoltă totuşi cariere absolut onorabile, presărate chiar cu apariţii strălucitoare, menţinându-şi cu sacrificii enorme o formă artistică de invidiat şi mai presus de toate o mentalitate pozitivă, motivată.
Prin comparaţie cu colegii lor de generaţie rămaşi acasă şi instalaţi pe soclurile lăsate vacante de foştii maeştri (cuvânt total golit de sens astăzi in România), atunci când apar pe scenele de acasă, aceşti artişti din diaspora ne fac să credem că ei reprezintă de fapt unica şansă de a ne resincroniza, cândva, cu restul lumii muzicale.
Festivalul Chopin 200, organizat de Centrul de Excelenţă al Universităţii de Muzică din Bucureşti, manifestare de mare succes, mi-a readus in mod acut in memorie aceste gânduri, atât mie cât şi, probabil, multor altora care au umplut până la refuz Ateneul Român cu prilejul ultimei manifestări a acestui inedit festival, c
