Nu creşte nimic la umbra marilor stejari. Dar este atât de reconfortant să-ţi găseşti un loc sub ei şi să visezi. Sau să te întrebi cum au crescut marii stejari, cu solida lor verticalitate, cu prestanţa ce îi anunţă de la mari depărtări.
Comparaţia a fost deseori folosită, când vine vorba de modelele artistice. Ai nevoie de mari repere, dar trebuie să ştii când să te îndepărtezi la timp de ele, ca să degajezi propria ta personalitate. Totul porneşte însă de la admiraţie, iar dorinţa de a imita trebuie să fie ca o trezire. Intr-o zi, pur şi simplu înţelegi că unii, foarte puţini, au acces la acea magie specială care poate concentra într-un poem, într-un tablou, într-o compoziţie muzicală mai mult decât ceea ce este vizibil sau audibil; şi mai mult decât enunţul gramatical care deplasează lucrurile şi fiinţele prin timp. Fireşte că vrei să cotrobăieşti prin secretele lor de fabricaţie şi ajungi repede să constaţi existenţa unei simplicităţi care ţi se refuză.
Dar contactul cu personalitatea unui artist trebuie să fie o revelaţie. Cu o mişcare dezinvoltă el prinde obscurele tale întrebări, le scoate nervul, îţi neutralizează pentru o clipă stupoarea, dar îţi dă altele. Cum a făcut? Te întrebi, eşti gelos şi admirativ, dar şi grăbit, crezând că ai priceput prestidigitaţia. Şi treci deja la imitaţie. Dacă ai norocul, dacă ai cultura şi flerul de a-ţi da seama că nu faci decât să te instalezi într-o mediocritate extaziată, în autosatisfacţie păguboasă, te poţi salva. In acest caz, ţi-a prins bine perioada de imitaţie, ai parazitat un mare spirit, dar te-ai şi hrănit din sevele lui, fiindcă erai în creştere.
Dacă însă nu ai acea inteligenţă, acea sensibilitate sau onestitate faţă de tine însuţi, poţi să-ţi petreci tot restul vieţii visând opera ta virtuală, în moleşeala umbroasă de la poalele marilor stejari. Sau să începi să distru
