De-a lungul relaţiilor mele, am primit două palme de la doi iubiţi diferiţi. În primul caz, am fost atât de uimită, încât nu am avut nicio reacţie verbală sau fizică. În al doilea caz, palma lui a venit ca reacţie la palma mea, dar şocul a existat totuşi. De ambii m-am despărţit pe loc. Cu primul nu mă mai salut de atunci, adică de acum vreo 20 de ani. Cu al doilea am ajuns să vorbesc de-abia după alţi 17.

Nu ştiu dacă palmele ăstea se pot încadra la categoria “violenţă domestică”. La ce bătăi primesc alte femei, probabil că le-aş jigni spunând asta. Însă experienţa mea cu violenţa fizică în familie nu se limitează doar aici. O parte însemnată a copilăriei, adolescenţei şi maturităţii mele mi-am petrecut-o ca soluţie tampon între ai mei, protejând-o pe mama de loviturile lui taică-meu. (Probabil unii veţi spune că asta e o chestie prea personală şi nu e ok să o fac publică. Eu zic însă că astfel de lucruri se întâmplă, fac parte din viaţă şi merită discutate. Măcar ca o formă de terapie, dacă nu altfel).

Deşi i-am ascultat mamei toate argumentele pentru care nu a divorţat, nu le-am înţeles niciodată. Motivele ei nu aveau nimic în comun cu dragostea, ceea ce ar fi fost cumva mai uşor de acceptat pentru mine. Vorba aia, dacă îl iubeşte ce poţi să-i faci? Dar nu era asta. Şi aşa cum nu am înţeles-o pe ea, nu le înţeleg nici pe restul femeilor care stau o viaţă lângă cel care le bate.

Anual, spun statisticile, în România iau bătaie serioasă 1,2 milioane de femei. Sunt lovite cu pumnul şi picioarele, izbite de pereţi, trase de păr, arse cu ţigara, învineţite, schilodite, omorâte. Un procentaj ridicol de mic dintre acestea, 1%, depun plângeri la poliţie împotriva celui care le-au bătut. Unele nici măcar nu au cum să se plângă, pentru că, după cum spuneam, ajung direct în pământ după bătaie. Şi dacă vă gândiţi că totul se întâmplă “la ţară”, vă înşelaţi.