Câţiva români, stabiliţi de mulţi ani în străinătate, pe care i-am întâlnit recent, prin natura profesiei, mi-au mărturisit că nimic nu e mai greu ca dorul de ţară. I-am crezut şi nu prea. "V-aţi gândit să reveniţi în România?", mi-am permis să-i întreb, cu toate că ştiam bine ce însemna pentru ei prestigiul de care se bucurau în ţara de adopţie. Răspunsul lor a fost foarte prompt şi extrem de sincer: "Niciodată! Fiindcă acolo totul merge normal..." Şi atunci, cum rămânea cu iarba verde de acasă, cu fiecare floare sau frunză de aici, după care lăcrimaseră cât se poate de firesc, şi pe care nu le-ar putea înlocui cu nimic şi pentru nimic în lume?, m-am întrebat, în gând, cu uimire. Orice om normal - trăitor aici sau aiurea, în lume - ar avea o explicaţie. În orice societate aşezată, unde legile şi instituţiile statului chiar funcţionează, oamenii dorm liniştiţi. Pe când la noi, geme ţara de insomniaci. Şi nu ştim dacă avem vreo perspectivă de a găsi leacul potrivit, legile şi instituţiile în stare să le facă oamenilor traiul şi somnul cel puţin acceptabile.

Dar suntem, încă şi încă tributari eşecului repetat în atingerea normalităţii. În încropirea ideii de normalitate. Cred că primul pas ar trebui făcut în direcţia respectului faţă de plătitorii de taxe la stat. Cum justifică, de pildă, instituţiile democratice de la noi lipsa răspunsului datorat contribuabililor referitor la stare jalnică a drumurilor, abia refăcute - chipurile! - anul trecut sau acum doi ani? Dar blocajele din trafic, care par cimentate? Cine şi când ne poate asigura că Bucureştiul mai poate fi locuit, în următorii ani - sau în lunile ce vor veni! - în condiţiile în care devine, pe zi ce trece, "infernul de la suprafaţă"? Dar despre "infernul din adâncul fiecărei zile" mai poate cineva să vorbească?! Poate insomniacii. Ei şi numai ei - deh, au timp berechet! - au ajuns să cunoască măsura