Sunt câteva sute, de toate tipurile şi mărimile, povestind celor care mai pot să ia aminte la lucrurile pe care le văd zilnic şi la locurile pe care le frecventează de zeci de ani, atât ce-au voit să însemne ele, la vremea când au fost desenate pe planşetele arhitecţilor, cât şi ce le-a fost dat să li se întâmple din anul 1956 încoace.

Multe au fost înlocuite cu uşi din materiale sintetice noi cu termopane, dar şi mai multe au rămas în balamalele lor din prima zi.

Pentru că aşa au fost gândite şi construite, să ştie tot omul, după forma şi mărimea uşilor, unde merge, la cine merge şi ce-o să găsească în spatele lor. Au o identitate, dar una conform cu impresia pe care gigantul Casa Scânteii trebuia s-o producă şi în interior. Ultimul moloh din seria inventată de Moscova şi începută cu Universitatea Lomonosov, Hotelul Ucraina şi încă alţi şapte şi continuată, ca să se ştie şi dincolo de URSS cine e stăpânul şi ce poate el, cu mastodonţii din Varşovia şi Bucureşti.

Cum poate că vă mai amintiţi sau aţi auzit vorbindu-se în familie despre cele trei clase sociale din comunism, acestea erau: clasa muncitoare conducătoare, ţărănimea stăpână pe destinele ei şi intelectualitatea progresistă. La distanţă de decenii, Casa Poporului e o Casa Scânteii şi mai mare.

În Casa Scânteii nu găseai ţărănime, cel puţin nu în forma ei de bază, ci numai muncitorime şi intelectualitate progresistă. Vreo 15.000 de suflete.

În Casa Scânteii, clasa muncitoare nu conducea pe nimeni. Uşile pentru tipografii, maiştri, meseriaşi de tot neamul şi mii de necalificaţi, bărbaţi şi femei, dovedeau exact contrariul a ce spuneau ziarele şi cărţile tipărite în "combinat" c-ar fi clasa muncitoare. Adică o masă conştientă de sine, pe care comunismul a luminat-o cât ai zice Lenin şi a educat-o şi mai repede, ca să se poată chema "omul nou".

Uşi ieftin