Raluca Aştilean. Ne trimiteţi un pamflet bine scris pe tema insistenţei supărătoare cu care se reclamă supraîncărcarea programelor şcolare. Cereţi să se revină la conceptul pedagogic: educarea capacităţii de efort. Aveţi dreptate, cred eu! Viaţa nu va oferi elevilor şi studenţilor „succes fără stress", ci încercări la care vor rezista numai cei adaptaţi la efortul de a se educa şi perfecţiona. Dar o universitate care nu ar promite explicit sau subliminal obţinerea fără bătaie de cap a „cartonului" ar da faliment, căci la noi învăţămîntul e judecat în aceiaşi termeni economici ca şi o fabrică de cuie. Cînd va apărea, vă întrebaţi, un ministru al educaţiei care să spună că elevul trebuie să muncească? Ştiţi bine: niciodată. Iată că el, fără să muncească, a ajuns ministru!
Ana Iuga. În scurta povestire confesivă, la persoana întîi, pe care ne-o trimiteţi, scrieţi cu îndreptăţită iritare: ştim că de fapt nu mai putem reinventa mare lucru, că s-a spus totul, ceea ce ne face pe noi, postmodernii, să ne simţim repetitivi, dacă nu cumva ridicoli. Dar nici nu putem sta cu mâinile-n sîn, numai pentru că alţii au avut norocul să se nască înaintea noastră şi deci au instaurat un monopol asupra trăirilor sau măcar asupra exprimării lor artistice. Tocmai de aceea merită să scriem, ca să spargem acest monopol! Faptul că o faceţi, sub forma unei ficţiuni, e un prim pas. Conştiinţa că aproape totul s-a scris şi că existenţa repetă literatura (Îmi trăiesc viaţa de parcă aş citi-o într-o carte) e al doilea. Mai sînt şi alţii. Cred că îi veţi face. Succes!
Ştefan Ciobanu. Aveţi două volume publicate, unul premiat la un festival internaţional pe care nu-l cunosc (Grigore Vieru). Aţi mai fost premiat la festivaluri lirice la Mizil, Oraviţa etc. Poezia dvs. poate suscita un oarecare interes, nu şi admiraţia. Un (prea) lung text e un remake după Mănăstirea
