În ultimele săptămîni, am asistat la un adevărat război de hărţuială mediatică purtat între Marius Oprea şi partizanii lui, pe de o parte, şi Vladimir Tismăneanu cu susţinătorii, pe de altă parte, avînd ca temă preconizata înlocuire arbitrară a primului cu cel de-al doilea în funcţia de preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Lui Marius Oprea i se reproşa gravul neajuns de a fi fost numit în dregătoria respectivă de către Călin Popescu-Tăriceanu, premier liberal căzut în dizgraţia preşedintelui Traian Băsescu, în timp ce lui Vladimir Tismăneanu nu i se putea ierta faptul că făcea parte din anturajul lui Traian Băsescu, cît şi fărădelegea că tatăl său fusese activist bolşevic, chiar dacă marginalizat pe cînd fiul se afla la o vîrstă fragedă. Cu alte cuvinte, reproşuri cu caracter frivol şi colateral, neavînd nimic de-a face cu virilitatea de caracter şi competenţa profesională. Sîmbătă, 27 februarie, premierul Boc a decis să pună capăt speculaţiilor şi a anunţat demiterea dlui Oprea, concomitent cu numirea dlui Tismăneanu.

După cum reiese din substratul ştirilor care au urmat, se pare că adevărata miză guvernamentală a fost ca, în spatele tranşării unor divergenţe de natură personală, să lovească în specificul justiţiar al instituţiei. Profitînd de perdeaua de fum declanşată de schimbarea conducerii, Guvernul a hotărît să elimine din prerogativele instituţiei atît funcţia de investigare a crimelor comise de membrii regimului comunist, cît şi pe aceea de a înainta sesizări penale organelor de resort. Cu alte cuvinte, dacă a fost cu putinţă ca actele de terorism din Decembrie 1989 să fi fost comise în lipsa teroriştilor propriu-zişi, dacă epidemia corupţiei nu a relevat nici un corupt, de ce ar exista făptaşi în carne şi oase ai crimelor comuniste? Maniera discreţionară a înlocuirilor Două aspecte majore şi o notă de subsol