Dragul meu prieten, A trecut ceva timp de cînd nu ţi-am mai scris, deşi te prevenisem că nu voi fi perseverent în această legătură epistolară a noastră. Iată că m-am aşezat însă la masa de lucru, hotărît a-ţi împărtăşi gîndurile mele din ultima vreme. Fie din oboseală, fie din însăşi natura subiectului despre care voiam să-ţi scriu, ele au ieşit ciuntite, fragmentare, asemenea bucăţilor de marmură ale unui mozaic. Ţi le trimit aşa cum sînt, încrezător în putinţa ta de a citi printre rînduri şi de a le pune cap la cap. n Ai aşteptat vreodată simţind că întreaga ta fiinţă se volatilizează, riscînd să devină chiar nimicul de care te temi atît de mult? Iubind, amîni gîndul morţii, prin micile aşteptări de zi cu zi. Dar sînt clipe cînd rămîi iarăşi singur, faţă în faţă cu tine, şi atunci nimicul te cuprinde şi îţi sfîşie puţina speranţă ce încolţise odată cu iubirea. n Refuzi cu încăpăţînare că eşti condamnat la singurătate, deşi te-ai născut singur şi ştii că nimeni nu-ţi va trăi moartea. Şi în intervalul acesta, între naştere şi moarte, întinzi mîna spre Celălalt, pentru a împărtăşi şi a te împărtăşi. Arunci vorbele ca pe o punte, pe care însă o simţi şubredă sub paşii tăi. Renunţi la vorbe şi te încredinţezi forţei sentimentului. Şi speri că este acelaşi în noi toţi. Cît de fals! Întrucît intensitatea sentimentului nu este niciodată direct proporţională cu faptul obiectiv. Puşi dinaintea aceluiaşi fapt, ne raportăm diferit la el, căci simţirea noastră variază în intensitate şi în calitate. n Strigi disperat şi nu te aude nimeni. Un solipsism bolnav, care, în fapt, reflectă fidel propria noastră situare în lume. n Ai atins trupul Celuilalt şi ai avut, pentru o clipă, senzaţia că i-ai atins sufletul. Şi astfel te legi de el prin fire nevăzute, care rămîn inexplicabile Celuilalt, de vreme ce el nu a putut depăşi hotarele propriului trup. Fiziologia iubirii îndră