S-ar putea ca proaspăt încheiatul turneu al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, pe scena de la Odeon, să fie cea mai amplă desfăşurare de forţe, în Capitală, a unui teatru din afara oraşului: 7 zile, 6 spectacole, 13 reprezentaţii (cu o excepţie, cîte 2 în fiecare seară, la orele 18.00 şi 21.00). Nu ştiu dacă efortul ţine de un loc în Guinness Book, dar, cu siguranţă, nu e la îndemîna oricui să joace atît de mult, într-o unitate scurtă de timp şi sub semnul unei emoţii speciale. Dacă nu mă înşel, anteriorul boom nemţean s-a întîmplat acum vreo zece ani, pe scena de la Nottara, cu trei spectacole-lecţie: Livada de vişini al lui Igor Larin, Crima din strada Lourcine al lui Vlad Mugur şi Jucăria de vorbe al lui Alexandru Dabija. Turneul de acum funcţionează, evident, şi ca un act de verificare pentru directoratul lui Liviu Timuş, sosit la cîrma teatrului în 2006, după cei cinci ani de prăbuşire a companiei, produs al politicii PSD, via Cornel Nicoară. Nu trebuie uitat că, în 2001, cînd i-a fost luată conducerea, Corneliu Dan Borcia îşi adusese trupa pînă la statutul aproape unanim acceptat de cel mai bun teatru din România, nu trebuie uitată nici aura de legendă care înconjoară Teatrul Tineretului încă din anii ’60, act irepetabil din fericire, aş zice, căci, totuşi, este vorba despre tipul de mit produs de micile relaxări strategice ale sistemului comunist. În orice caz, un teatru care şi-a început cariera cu un spectacol semnat de David Esrig (el însuşi un mit esenţial al scenei româneşti) – Vicleniile lui Scapin, 1958 – este supus unei evidente presiuni şi păstrat volens nolens în lumina reflectoarelor. Din acest punct de vedere, turnesolul scenei de la Odeon a funcţionat pozitiv, Liviu Timuş dovedind şi ca director necesara inteligenţă combinatorie repertorială şi de opţiune a componenţei trupei. Ceea ce nu înseamnă că spectacolul Soldaţii, după Zalán Ti