Rîndurile următoare sunt un bun pretext să-mi amintesc de una din trupele tinereţii mele, Tears for Fears – mai sus e o piesă splendidă, nu preferata mea, dar cea mai adecvată contextului.

Pornesc pledoaria, ca şi în articolele precedente, de la un eveniment punctual.

Înaltul comisar ONU pentru Drepturile Omului, Navi Pillay, a denunţat, într-un comunicat ocazionat de Ziua Internaţională a Femeii, violenţa conjugală şi uciderea, anual, a circa 5000 de femei în aşa-numitele “crime de onoare”.

“În numele protecţiei onoarei familiei, femei şi fete sunt împuşcate, lapidate, arse, îngropate de vii, strangulate, sufocate sau înjunghiate mortal, şi asta într-un ritm înspăimîntător”, afirmă doamna Pillay, care mai spune: “cu toate acestea, majoritatea celor 5.000 de crime de onoare înregistrate anual în lume nu apar pe prima pagină a ziarelor, nu mai mult decît nenumăratele violenţe aplicate femeilor şi fetelor de către soţi, taţi, copii, fraţi, unchi sau alţi bărbaţi – şi uneori de către alte femei – din familiile lor”.

Pentru cine are tăria să vadă cum arată o astfel de crimă de onoare, mai jos sunt nişte imagini pentru care “cumplit” e un atribut lejer. Imaginile au făcut înconjurul lumii în 2008 – este o adolescentă de 17 ani ucisă, prin lapidare, în Kurdistanul irakian de membrii masculini ai familiei. Motivul – familia fetei era yezidită, o minoritate etnico-religioasă, iar fata “îndrăznise” să meargă alături de un tînăr sunit.

Potrivit unui raport ONU, crimele de onoare au loc aproape exclusiv în lumea islamică şi în comunităţile de imigranţi proveniţi din lumea islamică din Occident. Fără legătură specială cu lumea islamică, ci cu Africa sub-sahariană şi Orientul Mijlociu, merită amintită în context o barbarie cu nimic mai prejos – excizarea, adică tăierea/mutilarea clitorisului şi a labiilor în pubertate, astfel încît sexua