Tine de o fatalitate a filozofiei româneşti ca predarea ei în şcoli să fi început prin oamenii Bisericii. Ei au studiat-o mai întîi în Occident şi tot ei s-au îngrijit s-o publice, după obiceiul epocii, punîndu-şi cuvintele proprii în alfabet chirilic.

De aceea, primele prelegeri de filozofie care au fost ţinute în Muntenia sau Moldova au aparţinut călugărilor şi preoţilor şcoliţi în Italia sau Ungaria, în virtutea unei tradiţii care le cerea ca, măcar în anii tinereţii, înainte de a primi sarcina conducerii unei mînăstiri sau pe cea a administrării unei epitropii, să-şi petreacă cîţiva ani povestind cărţile pe care le studiaseră la Roma, Pisa, Buda sau Pesta. Acesta e şi unul din motivele pentru care, în miezul filozofiei de aici, există o nostalgie mocnită după rădăcini teologice apusene.

E de prisos atunci a spune că cei care au întemeiat învăţămîntul filozofic de limbă română nu au aparţinut generaţiei lui Vasile Conta sau Maiorescu, ci celei a lui Eufrosin Poteca (la şcoala „Sfîntul Sava" din Bucureşti, 1821-1828) şi Eftimie Murgu (la Academia Mihăileană din Iaşi, 1834-1836). Pentru aceste feţe bisericeşti, filozofia nu era atît o pasiune personală, cît o datorie de îndeplinit faţă de cei care le stipendiaseră anii de studiu în străinătate. De aceea, rîvna lor speculativă nu depăşea pragul unei pregătiri pedagogice de nivel mediu, ceea ce înseamnă că nici aşteptările noastre nu trebuie să aibe pretenţii neîntemeiate.

Sub unghi teologic, Eufrosin Poteca este un călugăr fără vocaţie mistică şi un profesor fără străluciri speculative. Originalitatea lui nu e de găsit în cursurile pe care le-a ţinut şi nici în scrisorile pe care le-a scris cu un prilej sau altul, ci în amintirile pe care, la o vîrstă tîrzie, s-a hotărît să le pună pe hîrtie. Căci e în ele o savoare de lucru ilicit care îndeamnă la cercetare amănunţită. @N