Ministerul Sănătăţii nu a fost, decât din a doua jumătate a secolului trecut, „stăpân“ al spitalelor din ţara noastră. Până în anul 1947, ele erau conduse de Eforia Spitalelor Civile, una dintre cele mai importante iniţiative de funcţionare privată din cele două principate române înainte de Unire. Instituţia a luat fiinţă printr-o decizie din 2 aprilie 1832, a generalului Kiseleff, care a reunit fundaţiile Colţea, Pantelimon şi Iubirea de Oameni – Filantropia. În anul 1847, Gheorghe Bibescu trece sub controlul Eforiei administraţia tuturor spitalelor din ţară. Domnitorul aproba bugetul, iar cheltuielile erau supuse controlului în acelaşi fel ca gestiunea statului. (...)

Între 1860 şi 1864, Eforia a funcţionat ca o direcţie anexă a Ministerului de Interne, revenind, în 1864, la un patrimoniu distinct de cel al statului, cu caracter de instituţie de utilitate publică, sub numele de „Eforia Spitalelor Civile“. După numai 100 de ani de existenţă, ea reprezenta cea mai importantă modalitate de organizare a asistenţei publice româneşti. Sub guvernarea comunistă, ideea competenţei s-a înrădăcinat în aşa măsură, încât a făcut să prevaleze convingerea că un director de spital îl conduce cu atât mai bine cu cât este mai bun medic. Lucrurile s-au dovedit, în timp, a nu sta chiar în felul acesta; astfel că Ministerul Sănătăţii a „pasat“ din deceniul trecut gestiunea imobiliară a spitalelor în grija autorităţilor locale. Acum s-a văzut însă că nu este de ajuns, aşa încât trecerea majorităţii spitalelor sub conducerea completă a comunităţilor a căpătat ca deadline data de 1 iunie 2010. Aceasta a fost una din cele două măsuri importante anunţate de dl Cseke Attila, ministrul sănătăţii, la Conferinţa de presă din 24 februarie a.c. Până la sfârşitul primului semestru al anului în curs, trebuie implementată trecerea multor spitale în subordinea autorităţilor lo