La 15 decembrie 1972, Cioran îşi nota: „Tantiemele mele în Franţa pe un an întreg se ridică la suma de cinci sute de franci. Dacă aş fi un om de onoare, m-aş împuşca. Cîştig în medie 40 de franci pe lună. Aş fi cel mai sărac om din Regat, dacă n-aş cîştiga puţin mai mult în străinătate.“1 Cioran avea deja şaizeci de ani. Publicase în Franţa pînă la acea dată şase cărţi. Următoarele două, De l’inconvénient d’être né (1973) şi Écartèlement (1979) nu aveau să-i schimbe nici ele situaţia, şi insuccesul îl umilea profund, îl exaspera. Se simţea înjosit, scos din circulaţie – „comme une putain avec qui personne ne monte“, se tînguia el acasă, cînd putea lepăda o clipă masca scepticului invulnerabil care nu rămînea, vezi Doamne, în circul cultural decît pentru a-l sfida şi compromite cu imprecaţii, injurii, anateme. Prima carte care „a mers“ (cu expresia destul de crudă a Simonei Boué) a fost Exercices d’admiration (1986).2 Cum se explică această ameliorare în meteorologia pînă atunci atît de ostilă a „Regatului“?Cioran eseist/portretist Pe lîngă paginile de eseu critic – despre „gîndirea reacţionară“ a lui Joseph de Maistre, cum ştim, sau poetica fără poezie a lui Valéry (texte deja cunoscute la acea dată) – micul volum din 1986 conţine mai multe portrete de autori – de dimensiuni modeste sau reduse, cel mult douăzeci de pagini, în genere însă doar în jur de zece (Mircea Eliade, Beckett) sau chiar mai puţin: un Borges de nici patru pagini, un Weininger de două. Unele dintre aceste portrete se află chiar la limita dintre literatură şi viaţă, ca să spunem aşa: ele provin din corespondenţa autorului (scrisoarea despre Weininger sau textul despre Borges, adresat la origine prietenului Fer-nando Savater) sau din „oficii“ solicitate ocazional, de cîte o editură, de pildă (referatul despre Guido Ceronetti). Or, deşi el însuşi nu pare să le fi acordat o însemnătate majoră,