La intoarcerea din călătoria noastră in America, din 2009, eu şi Domniţa am petrecut două ore pe aeroportul din Amsterdam, apoi ne-am imbarcat intr-un avion cu destinaţia Bucureşti. La intrarea in avion - după ce am trecut prin binecunoscutul tub suspendat rezervat pasagerilor - am fost intâmpinaţi de insuşi comandantul aeronavei, un bărbat plin de prestanţă şi farmec - de care, după cum i-am spus Domniţei, dacă aş fi fost femeie, m-aş fi indrăgostit pe loc. Părul uşor incărunţit, ieşind de sub chipiul bleumarin, arhitectura frumoasă a capului, faţa arsă de soare, privirea prietenoasă, exprimând o forţă calmă, mâna puternică pe care o intindea pasagerilor nesiguri in mişcări - totul părea făcut ca să cucerească. Domniţa, care, de obicei, mă ironizează când ii recomand vreun bărbat, m-a aprobat de data aceasta, visătoare:
- Da, acesta se poate numi un bărbat.
După ce ne-am ocupat locurile, am alunecat şi eu in reverii. Mă gândeam la Olanda ca la o ţară legendară, care ii impresionase de-a lungul timpului pe mulţi autori români, de la Dinicu Golescu la Mihail Sadoveanu, retrăiam eroismul olandezilor care de-a lungul timpului smulseseră mării, prin indiguiri succesive, fâşii de pământ şi le fertilizaseră... Incercam să inţeleg ce atmosferă morală făcuse posibilă apariţia unui asemenea bărbat, de o virilitate atent cizelată, deopotrivă curajos şi civilizat, puternic şi responsabil, serios şi totuşi surâzător. In România, pe stradă, vezi sau nişte brute, sau nişte intelectuali laşi şi plini de istericale.
La scurtă vreme după decolarea avionului, s-au pus in mişcare stewardesele, cu cărucioarele lor inguste, incărcate de gustări şi băuturi. Iar printre ele şi-a făcut apariţia şi extraordinarul bărbat care ne intâmpinase: purta şi el un cărucior. Abia după câteva secunde de stupefacţie ne-am dat seama şi eu, şi Domniţa, că personajul admirat de noi nu e
