Unii gîndesc – unii o şi spun, sub diverse forme, cu diferite tonuri – că, de cînd am trecut în barca editorilor, i-am trădat pe scriitori. Că nu le mai înţeleg nevoile, libertăţile, aspiraţiile. Că încerc să le fixez reguli, că încerc să le impun stăpîni. Că, în afară de editorul rapace, care jupoaie scriitorul de drepturi şi de banii ce i s-ar cuveni (indiferent de vînzări), mai nou – se pare – l-am mai inventat şi pe Măria Sa Cititorul. Cîndva eram şi eu un tînăr scriitor independent, ascultător de grunge şi punk, demolator de mituri, reguli şi cioplitor, zi de zi, al statuii unicului, mirabilului, irepetabilului SCRIITOR. Trimiteam texte pe ici, pe colo şi mi se publicau. Trimiteam texte mai pe dincolo şi uneori mi se publicau, uneori nu (evident că varianta „nu“ mi se întîmpla de mai multe ori). Aşa am aflat eu de reguli. Pentru că pe-acolo, pe dincolo, treaba asta cu publicatul are nişte reguli. Şi cu cît respecţi mai multe dintre ele, cu atît te califici mai departe. Una dintre primele reguli – şi asta în faza eliminatorie – era una ciudată rău: să trimiţi textul într-un anumit format, cu un anume font, subiectul mailului să fie cutare, să-ţi scrii numele pe fiecare pagină a documentului etc. etc. Uimirea mea a fost că, în enunţul regulii, se spunea: dacă nu faci aşa, nici nu-ţi citim textul, ajunge direct la coş. Măi să fie! Ale naibii reguli! Păi nu se poate, nu e drept, nu e... N-o fi fost, dar am învăţat că sînt regulile revistelor LOR, şi dacă eu voiam să public acolo, trebuia să le respect. Nu voiam să le respect, treaba era simplă: să mă duc acolo unde nu mi se impun reguli sau unde sînt reguli care-mi convin. Normal că, în timp, am învăţat să le respect, şi aşa am ajuns să public. Cînd am scris un editorial despre această experienţă a mea, şi l-am scris ca un fel de sfaturi despre ce şi cum trebuie să faci ca să fii publicat, a existat o reacţie