În personalitatea doamnei Sanda Golopenţia (s-a născut la 2 martie 1940, la Bucureşti) coexistă fericit preocupările lingvistei, scriitoarei, folcloristei şi oarei, autoare a unui număr considerabil de ediţii din opera mamei sale şi a tatălui său, volume pe care „nu atât (le-a editat) cât construit bucată cu bucată".

Am scris despre cărţi ale sale, de două ori în România literară, iar în Dicţionarul general al literaturii române am încercat o schiţă a activităţii sale de până la 2003. La acest moment aniversar, îi prezint ultima carte tipărită, Viaţa noastră cea de toate zilele (Curtea Veche, 2009, 424 p.), care o reprezintă deopotrivă ca scriitoare şi cercetătoare. Este o carte foarte tristă, una din cele mai triste din câte am citit în ultimii ani. Este constituită din notele de supraveghere a lui Anton Golopenţia făcute de primul filaj (15 aprilie - 10 mai 1948), de cel de al doilea filaj (5 octombrie 1949 - 16 ianuarie 1950) şi din convorbirile telefonice înregistrate ale familiei Golopenţia (20 octombrie 1949 - 16 ianuarie 1950), în fine din notele informative, toate „operă" a securiştilor care au făcut post permanent, de zi şi de noapte, în faţa casei Golopenţia şi în faţa Institutului Central de Statistică, unde lucra distinsul reprezentant al Şcolii de cercetare sociologică a lui Dimitrie Gusti. Era urmărit un mare intelectual, care nu făcea politică şi-şi vedea de cercetarea ştiinţifică şi sub regimul comunist instalat de ruşi în România, fiindcă avea convingerea, plastic exprimată, că „brutarii fac pâine oricând şi orişicine ar fi la putere".

Notele de urmărire şi notele informative consemnează întreaga viaţă diurnă a celui urmărit: la ce oră iese din casă şi pleacă la serviciu, la ce oră se întoarce, cum este îmbrăcat, dacă are în mână o carte sau un ziar, dacă merge pe jos, cum merge, calm, liniştit, foarte degajat, dacă