În căutare de senzaţional, romancierii care descriu regimul trecut dau adesea impresia că îngroaşă liniile tabloului.

Mai ales cititorii tineri reacţionează ca la o exagerare, pe care n-o resimt însă ca pe una artistică, dar ca pe una ideologică. Realitatea cotidiană era cu mult mai grăitoare în firescul ei nefiresc. De aceea, cărţile de memorii par uneori mai plauzibile decât romanele.

Gesturile banale oferă o mai corectă imagine a răului decât cele ieşite din comun, întâmplările de toată ziua una mai exactă decât cele excepţionale. Chiar şi când personajele sunt activişti de partid sau securişti. În ce mă priveşte, am trecut mai mereu prin situaţii fără nimic extraordinar, dar îndeajuns de semnificative, dacă le analizez la rece. Aş putea fi invidios, dacă i-aş crede până la capăt, pe unii şi pe alţii care au avut parte în viaţă de „aventuri" precum acelea pe care le citeşti în romane.

Încerc de multă vreme, de aproape şaizeci de ani, să descojesc o întâmplare din copilărie de toată scoarţa în care a îmbrăcat-o amintirea şi să o retrăiesc întocmai ca în acea noapte de Sfânta Maria Mare din 1952, când mama a fost arestată sub ochii mei mai degrabă uimiţi de ce se petrece decât îngroziţi de oroarea faptului. Nu pot fi atât de emfatic când o povestesc, pe cât ar pretinde-o natura ei şi importanţa pe care a jucat-o mai târziu în viaţa mea.

Nu înţelegeam prea bine de ce intraseră în panică bunicii mei, părinţii mamei, la care fratele meu şi cu mine ne aflam în vacanţă şi mama venise în aceeaşi seară să ne ia. N-aveam, cred, nici cea mai mică idee de arestări. Abia ulterior am auzit vorbindu-se de deţinuţi politici şi o certam, cu tot tupeul vârstei, pe bunica pentru că-i confunda cu cei de drept comun.

„Tata şi mama nu sunt «închişi» (alt termen al epocii) fiindcă sunt hoţi, strigam eu agasat de ignoranţa ei, ci pentru opiniile lor!" Iar bun