Am crescut intr-un sat bucovinean atipic: Musenita. Era un sat multi-etnic, un fel de rezumat al Europei. Acolo mi s-a format o linie a vietii, o dominanta ecumenica, de intelegere a neamurilor. Acolo mi s-a format reflexul ca lumea este un sat mare, in care se vorbesc diferite limbi: lumea este satul nostru extins la scara planetei.

Comuna Musenita este in nordul Romaniei, langa Siret. Este un sat care s-a marginit, in chip ciudat, cu patru tari, dintre care doua imperii: a avut granite cu Rusia, cu Austria, cu Ucraina, cu Polonia. Si cum granitele sunt membrane permeabile, s-au petrecut treceri, infiltrari, absorbiri.

Astazi, comuna aceasta este un fagure cu cinci camarute, cinci catune. Are ca nucleu satul Musenita, sat de razesi romani, distincti, cuminti: acestia sunt pazitorii legii din batrani. Musenita este atestat istoriceste de circa 500 de ani. Are la temelie os de martira. Chiar numele Musenita vine de la "mucenita", adica martira. Mormantul martirei se mai vede; in jurul acestui mormant s-a format satul. Crucea mormantului se tot afunda in pamant, incetul cu incetul. Peste putin, crucea va fi in intregime ingropata in pamant, asa cum peste sacru se asterne definitiv profanul.

La acest sat-nucleu sunt arondate patru catune, in majoritate din romani, dar si cu minoritati.

Catunul Bainet, de vreo 60 de case, are o prospetime romaneasca, vestind muntele, vestind zona Sucevitei, a Putnei.

Mai este arondat un catun candva polonez: Vicsani. Polonezii au fost asezati aici de pe vremea lui Stefan cel Mare. Dupa ultimul razboi, polonezii de aici s-au repatriat in Polonia, iar acum, in Vicsani mai sunt doua-trei familii care pastreaza doar nume poloneze, nu si limba. Pe vremea copilariei mele, mai erau acolo vreo 10-12 familii de polonezi, aveau biserica catolica, dar faceau scoala romana. Prima fata care s-a lasat imbratisata de min