Si acum imi amintesc de prima mare gafa.
Demult, acum vreo 10 ani, prietena mea de atunci m-a intrebat intr-o zi – auzi, tu ce zici, am curu’ mare? Se studiase in oglinda de zeci de ori in ultimele saptamani, ofta si se gandea cu voce tare, la telefon si in baie – ma duc la sala sau la inot? si cum sa fac, ce sa mananc; isi masura soldurile, fustele, vorbea iar la telefon cu prietenele; cazuse in mania depresiva a curului mare.
Stiu, toate fetele cad in prapastia asta dar eu vedeam pentru prima oara fenomenul. Da, destul de tarziu – cred ca cele de dinainte il aveau normal, din ce-mi aduc aminte.
Exasperata de lipsa de solutii, disperata si fara minte probabil, s-a gandit sa ma-ntrebe si pe mine ce cred, are curu’mare sau nu?
Nu, mai nu-l ai mare, stai linistita. Il ai asa, mediu.
S-a oprit brusc din ce facea, a holbat ochii la mine si a izbucnit in hohote nesfarsite de ras, amestecate cu cruci facute a “Doamne, cum e asta…”
Traiane, tu nu esti sanatos… Cum sa-mi spui, ma, c-am curul mediu?
Cu sinceritate, am clipit din nou, la fel de cretin. Asa cred, ca-l ai mediu. Nu-l ai mare, mi se pare ca-i mediu, nici mic, nici mare.
A dat din maini sa-ncheiem subiectul si n-am mai deschis never subiectul. Si dupa cativa ani radea de mine.
Am povestit intamplarea mai multor fete cu care ma mai intersectam, sa zic asa. Le alegeam cat de cat – sa aiba acea feminitate nuantata, acel farmec subtil care ne termina cand si-l pun in functiune – si le-ntrebam, ele ce parere au. Toate radeau cu lacrimi de raspunsul meu.
Si m-au convins pana la urma ca asa e, au dreptate – fata aia nu vroia un raspuns geometric, o estimare precisa, fizica, vroia sa-i confirm ca n-are curu’ mare.
Femeile nu vor sinceritati; oricum nu le vor pe ale tale, vor confirmari – si nu vor raspunsuri, vor sa stie daca esti acolo cu ele; si uneori nu vor
