Reinviata
Raveica nu ne poate primi. Va muri, noaptea asta. Ultima bocitoare din Gura Raului. Nora ei, Maria, ne zice ca de sapte zile sta intinsa pe pat, fara suflare. A trimis dupa preot, sa vina diseara la capataiul ei. Si plange. Batrana Raveica i-a fost ca o mama. O mama a intregului sat, a tuturor oamenilor. "Pe cati nu i-o cantat (plans) ea si nu le-o petrecut sufletele in cealalta lume... Acuma ii vremea sa se cante cineva si pentru dansa".
A doua zi dimineata mai zabovim putin pe la gardul inalt, de caramida si fier impletit. Nora Maria iese imbujorata. Poarta acelasi sfeter rosu, de lana groasa, pe gat. Ne face semne repezite, cu mana, sa intram. Spune ceva agitat, repetand des expresii precum: "ii ca o minune!"... Cum ca asta noapte i-a venit sa-i sopteasca muribundei la ureche ceva... Nici nu se gandea c-ar putea s-o auda. I-a venit sa-i spuna ca niste domni mari, de la Bucuresti, "or venit special" ca sa intrebe de caietele ei cu bocete. Bocetele... Cine-si inchipuia ca batrana si-ar putea aminti?... Iar acum, Raveica Capatana sta inaintea noastra, pe marginea patului, mandra si dreapta ca o imparateasa, privindu-ne pe toti copilaros, cu un zambet stins. Efectiv nu-mi vine sa cred ca am in fata o femeie abia iesita din moarte. Din moarte adanca si lunga. Din coma. Chipul i-e inca foarte palid, livid, ochii umezi si mirati, dezmeticiti ca dupa un somn indelung. Isi tine palmele-n poala, impreunate, solemne. Linistite, precum doua aripi de pasare adormita frumos. "N-am murit, ca sa le spun la domni "povestea" mea", zice. Calm, hotarat, din vorbele ei nu razbate nici o indoiala. Si avea sa repete asta inca de vreo douazeci de ori, de-a lungul convorbirii noastre: "N-am murit asta noapte, ca sa le pot zice...". Mintea i-e atenta, amintirile intacte. In privirile albastre, intunecate, se reaprind treptat vechi straluciri. Si abia foarte tarzi
