Camera Lorzilor din Parlamentul britanic a dat, marţi, liber la oficierea căsătoriilor gay în biserici. Acum doi ani pe vremea asta, senatorii României au amendat Codul Familiei astfel încât să apară stipulat faptul că familia are la bază căsătoria între un bărbat şi o femeie, nu între doi soţi. Mai exact, căsătoriile gay sunt deocamdată interzise la noi.
Să presupunem însă că mâine, dacă tot e duminică, noi, românii, suntem chemaţi la un referendum în care să ne spunem părerea vizavi de această problemă: Doriţi legiferarea căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex? Mai presupunem că nu vă sustrageţi de la vot şi că nu aveţi, de bună seamă, decât două variante de răspuns Da sau Nu. Poate, Nu ştiu – nu le luăm în calcul nici măcar de dragul retoricii.
Spuneţi-mi, deci, pe ce aţi pune ştampila? Când aţi fi singuri-singurei în cabină, departe de ochii prietenilor cosmopoliţi, rudelor tradiţionaliste, colegilor activişti de toate felurile, pe care dintre pătrate l-aţi alege? Pe cel care dă liber la nunţi şi schimbă societatea sau pe cel care încearcă să păstreze lucrurile în vechea lor matcă?
Dar poate era bine dacă porneam discuţia de la un alt fapt. Să vedem prima oară dacă într-adevăr toţi homosexualii noştri vor să aibă liber la căsătorit. Nu de alta, dar am putea avea surprize. Pentru că, după cum spunea o prietenă bună de-a mea, homosexualii par a se încadra în trei categorii diferite.
Prima, pe care o numim gay-ii demonstrativi, este cea care îi cuprinde pe homosexualii militanţi activi pentru drepturile lor. Mai precis, aceia care merg la parade, care uneori se fardează excesiv caricaturizând oarecum femeile, care sunt extrovertiţi, coloraţi şi destul de isterici în discursul lor (îmi cer scuze, dar chiar aşa mi se par de multe ori: isterici).
A doua categorie, gay-ii discreţi, este cea care include homosexualii care trăiesc singur
