„Mama mea este micuţă de înălţime, este plinuţă, negricioasă şi are părul prins la spate”.
Aşa începea compunearea mea din clasa a II-a – „Chipul mamei”.
Nu am putut fi niciodată acuzată de lipsă de obiectivitate pentru această descriere, dar a rămas în istorie cred pentru originalitate. În general, colegii mei au scris despre mamele lor că sunt foarte frumoase. Cred că toate au fost „cea mai frumoasă”, mai puţin a mea. Eu le văzusem pe mamele colegilor mei nu mi-am permis să îi atribui superlativul. Mai mult, mama era era mai bătrână. Pe mine m-a avut la 31 de ani, deci nedreaptă competiţie cu mamele care aveau cu 10 ani mai puţin.
A râs şi mama, a râs şi toată policlinica…. şi-am lăsat anii să treacă. În afara faptului că a încărunţit, chipul mamei mele a rămas la fel. A făcut cred majoritatea bolilor cronice specifice vârstei, le-a luat pe rând şi nu a renunţat la niciuna şi merge mai greu. Prima oară am înţeles că mama nu mai e la fel când am adus-o la doctor la Bucureşti şi nu mai putea să meargă. Făcea câţiva paşi şi-mi spunea să mai stăm puţin, c-a obosit. O secundă mi-a venit să ţip, eu mă grăbeam. Mi-a trecut pe urmă şi de atunci am învăţat să merg încet şi s-o las să respire.
Mama mea, a fost cea mai rea dintre mamele colegilor mei. M-a terorizat. Nu mă lăsa să ies în oraş până nu făceam curăţenie, dacă nu duceam gunoiul, mi-l punea la uşă, să-l duc atunci când mă întorc, nu prea îmi lăsa timp să citesc „dacă nu-i de şcoală”, nu era de acord cu blugii, pentru că nu-i plăceau şi nu m-a lăsat să fac ASE-ul la particular. În clasa a III-a m-a bătut cu furtunul de la maşina de spălat, pentru că, de 8 martie, m-am oprit la casa de cultură la serbare. N-am întârziat decât vreo trei ore. Restul bătăilor nu le ţin minte, ori pentru că n-au prea fost, ori pentru că mă uitam la şi o lăsam să dea până o dureau mâinile, ori pentru că aveam t
