Ehei, îmi amintesc cum, pe la mijlocul toamnei, am început acest experiment cu poeziile cretane, şapte dintre ele, urmate de povestiri, apoi – chestiune ce mi s-a părut chiar mai temerară decît gîndul de a posta literatură pe o platformă de bloguri politice – am încercat marea şi cu eseul despre dragoste. Între timp, prin caietele mele, am mai găsit nişte poeme inedite şi mă gîndesc să mai verific o dată dacă poezia mai înseamnă ceva în zilele noastre, cum mi se păruse la jumătatea toamnei…

X

X X

Într-o mişcare somptuoasă,

am trecut prin apa gustului tău –

ritmic, calm, apoi cu frenezie.

Cerul s-a uitat cruciş,

universul a explodat

şi-aievea am rămas – pe vecie.

X

X X

Ochii halucinaţi, ca două gingaşe, gigantice faruri,

înfipţi în lumina gustului tău

ca într-o rugăciune spre Sakhya Muni –

închis în mine deloc nu mai sînt

expansiune fantastă în marele hău

de la capăt pînă la facerea lumii.

Nimic în tenebre nu e mai sfînt

Decît bobocul tău, eflorescenţă a humii.

Nimic în tenebre nu e mai sfînt!

X

X X

Eu sînt dintre cei care în Nil s-au scăldat,

în Marea cea Moartă botez au primit,

cu sarea cea vie lipită de buze –

Iordanul clipea pe sub stele, sfînt şi vagant

cînd în adîncuri m-am tot scufundat,

lăsînd lîngă maluri beduine mofluze.

Drept care-n cvadrigă m-am fost ridicat

şi-am plecat pe sub nori, în vîntul ce-adie

pentru că doar de la ea lumină primesc,

doar pe cîmpia ei pluteşte bobocul

pe mări legănate din apa cea vie.

Să-mi cînţi…

Cînd în Shambala m-oi cărăbăni,

să nu mă plîngi,

nu e nimic de plîns –

mult mi-a plăcut aicea

între voi, de geniu plini

au numa` bieţi nătîngi –

şi-n peşterile lacome,

umbr